surplombă

\"când te apucă întunericul
și nu mai ai pământ\"

nici sa mori nu mai poti, esti intr-un exil permanent ca un iesind din tine in tine... chiar si Eliade era pierdut dezradacinat intr-o lume straina lui,
nu s-a pierdut si=a lasat vederea pe apele unei limbi in care s-a imbracat din copilarie...

miezul acestei strofe m-a biruit;

\"te vei trezi într-o clipă
că nu mai poți face niciun păcat
așa cum paralizatul nu mai ajunge
la scăldătoare
deși febra-i mai mare ca o luptă
între două jumătăți
din care una doar mimează întregul\"

am cateva indoieli, explicatia crezului prin boala/frica/angoasa desi in final ce spui este adevarat... realitatea este ca nu stim care parte mimeaza intre cele doua jumatati... intregul este o iluzie, un experiment... extremele le incercam pe cont propriu fara a incerca implicarea.. nu stim pana si de unde incepe un gand bun... cand el este schimbator ca vremea! adevarurile sunt conjucturale... sigurele posibilitai lasate omului sunt iubirea si ura, viata in golul altuia tot prin iubire ori ura... se vede ca moartea in orice credinta impinge lumea inainte... este un paradox... \"te asiguri cu funia vrăjmașilor\"

dar \"când te apucă întunericul/ și nu mai ai pământ\" nici sa traiesti in liniste nu mai poti!

Toata iubirea... astazi doar o fuga mai mult sentimentala, empirica prin sufletul poemului... dar cine stie cand o sa revin, privind lumea altfel!

PS
A mi se scuza posibilele greseli typo...

mulțumesc mult, mi se pare interesant ce trezeste o poezie fiecaruia dintre noi, eu văd aici in prim plan o idee de angajare în dificila escaladă :)