Florin Andor

plecam până rămânea doar auriul și o după-amiază silită să doarmă cu fața la perete umbrele mă cunoșteau după aceleași apăsări larvare căzute între omoplați mai mult decât vederea fără

vei fi în curând îmi spunea și respiram aerul sufocat de secera lunii acolo unde totul e hașurat la limita unghiilor atât de opacă deisis coaja seminței ce ne inventează

visa în culori tari înflorite sub piele așteptând ninsoarea mieilor ducea sub pleoape o jumătate de cer dintr-o poză mai veche boțită în formă de stea fără nume ancorat la țărm înfățișa amiaza

coborai ore în șir căutând cuvinte să poți descrie înălțimea fiecare ochi doar infirmitate a unor lumini colorate aduna în cerc piese de os striveai sub tălpi urletul lumii amestecat printre

proptiți în mâini ca o papilă gustativă îmbrăcam formele dedublării ne ștergeam fețele lucioase cu imaginile constelațiilor prostituate boreal și steaua călăuzitoare prin strâmtori ascundea cu

câte morminte goale aveau să-mi poarte în cerul gurii șir nesfârșit de trepte întoarse rudele în urma lor decolorate de atâta lustruit cu sternul ieșit în față striveau de tâmple fluturele altui

deasupra neamurilor visător și distrat învelit în blana abstractă suspendat între cer și pământ cu picioare filiforme pleoapa coborâtă în litera întoarsă ca un deget uscat sub un clopot de

muream în noi parfumul acelei femei desăvârșită prin îndoiri repetate când ne ascundeam în cuvinte mai lungi semănam cu un cer înstelat cu imaginea tatălui pe brațe înăuntru vedeam filme cu

îmi dăruiau un pat pentru coșmarele nocturne atât de mic încât îmi duceam copilăria de mână spre cel cu fereastra sfâșiată în penumbra unei căsuțe liliputane îi priveam cu ochii rotunzi apele

ca și cum trăirea simultană ne orientam viața după fazele absenței visele miroseau de treceri și petreceri prin transparență căutam printre semne o plecare în al doilea rând după

le păstram aproape de suprafața lucrurilor putea să intre oricine doar palpând obiecția morală în căutarea ghidului pentru discernământ pretindeam că le cunoaștem mai mult decât

aruncam la coș periferiile creșteau principii străine dintr-o eroziune a tradițiilor forme rotunde și tari de cunoaștere alunecam pe conturul celuilalt seturi de întrebări se cățărau de-a

să mă umplu de forme sprijineam în culoare infinitul foc eliberarea îngropa în umbra unui val nopțile lupta încătușa steaua la capăt de nume labirint al sinelui tu nășteai din eter trandafiri de

între două linii cunoașterea și tu din care obișnuiam să iau mită o singură atingere când pătrundeai fără voie în casa omului de sub râu învățam alfabetul de fiecare dată cu un fel de uimire în

așteptând ploaia îi așezau în jețuri ciudate proptiți în cozi împreunați a rugăciune cei născuți cu capul în jos crăpau pământul într-un dans împărtășit la vederea securii de aur pătrundeau acolo

mai rămâneau două mâini fermecate gata să lovească peste rug corbii oase subțiri de femeie ca șoapta unei vedenii crescute dintr-un arc de corn și nepătrunsul unui bărbat cu o cunună de fier pe

fumegau unghere întunecoase la răspântie luam undița și plecam încredințat că n-o să întâlnesc pe nimeni în mantie de catifea să înfigă acolo catargul cel mic o stea de lemn poleit se năștea o gaură

n-aveam nevoie de nimeni dintre ei îmbrăcați în ocazii neesențiale atârnam peste ca și când n-aș fi avut destulă apă în corp îmi lăsau simțurile până la ciclurile furioase aproape uman din nou eram

amândoi cer aparent agnostic dincolo de țesătura creației un fel de robe albe le retrăgeau simțurile în fiecare clipă o culoare printre degete îi purta departe vinovați de toate