Florin Andor

acea formă învingea limbajul cu un sacrificiu mai mare descheia vieții doi nasturi la gât o cunoscătoare a inimilor mă locuia întorcându-mă în afară ca și lipsa de importanță a cerșetorului de

uneori privire aprinsă lampa lui ardea nopților gravuri lumești într-un loc unde ziarele erau de prisos mișca ușor degetele despre natura umană clipa de originalitate simțea nevoia crucii ideile

alegeai mărgăritarele și schimbarea la față de la un negustor furai rugăciuni stâlcind cuvintele te regăseam la capătul pământului cercetând biografiile emigranților acolo nu te cunoștea

ai grijă bântuie pe aici o formă ovală gânduri ispititoare ce nu ard ai putea să-mi frângi inima jumătate în frac jumătate într-o cămăruță ascunsă nici să nu respiri amintește-mi cum păstrez focul

ne eram miezul lucrurilor doar în noduri rădăcinile se scriau dinspre viață te descifram între două coduri cu o toacă de ceață sprijineam prima clipă de o poartă ascunsă trei balene desenau cercuri

așezam în jurul gleznelor tale cum sufletul recunoștința corturile călătorului mereu în același loc strângeam curburile până la orbite o planetă dedesubtul nostru lumina să nu moară sufletul

cu gustul contrastelor și un ritm anume mă învățai să imit o apăsare apoi deschideai o școală de magie cât o privire semănam cu o cârtiță în ambele înclinații ale firii posibil semn de slăbiciune la

zăboveam mult în fața ceasului într-un fel de ceremonial cu tălpile goale după fiecare propoziție mă chema nimeni legat sub burta unui berbec scăpam de ochiul ciclopic al lumii cu o singurătate acolo

te reconstruiam dintr-o piatră cenușie cu arcade și o moară mai jos înspre râu dintr-o floare în același timp ne luam zborul cu noi exilați permanent în linie dreaptă te vedeam doar o singură

îmi vorbea de o libertate lexicală cu anii înghesuiți în scene de viață și manuscrise care nu ard în trupul înfometat de trecător luminile se purificau succesiv înălțare și cădere până la o

pe un cal luam moartea în serios mă studia cu urechile ciulite mai destrăma din negurile mele nimeni nu se arăta apoi am zărit-o pe mama pendulă tatuată cu flori de inimă într-un

petreceai în mijlocul cărților în tuș amantul unic cu o mască de catifea mi-era teamă de tine cochetă de provincie îți potriveai ochii după dedal ascundeai chipul lângă spirit într-o legătură

lipită pulberea de coaja umedă ca o noapte liberă și neacoperită fiorul de teamă era cât pe ce să o apropia de munți latitudinile înalte ignorau harta o frunză șifonată își deshăma caii pășteau

întotdeauna cineva rămânea pe dinafară cu o inocență relativă răbufnirile pietre smulse de caldarâm vieții credeam că voi știți cum neliniștește mersul fără a privi înapoi se descifrau în aer

zilele marcau locul pentru restul bagajului cu răsfrângeri ce mai știau să se încreadă din vreme în vreme și nu mai aflam vești despre noi cu singurătăți plimbându-se pe plajă ori dicționare și

pur si simplu mă îmbrăcam cu pene pe vremea aceea nu erau femei iar Dumnezeu iubea păsările mai mult decât oamenii închipuia mersul cu vederea pământului până la stâncă și plecam ca o migrație

învăța să prețuiască lucrurile neînsemnate urcând trepte mai sus de biserică sinele în pierduta spirală îi mureau himerele într-o balanță legată la ochi renăștea în fiecare zi cu articulate