Florin Andor

umblam uneori pe linia mareei o culoare albicioasă de unde sparte pregătit să râd de mine însumi împărțeam apele în două coloane le scădeam între degetul mijlociu și arătătorul naiv fiecare

uneori se rupea de lume făcea un gest de alungare pentru ideile fără comisionar încă o încercare apoi dreptul la respirație subiacent frunzele mândre sfârșeau în noroi numărul cotidian cu o

mugur de cântec degete de lumină pântecul mamei

sufletul ei se materializa în pene de phoenix pe orizontală neatinse de soare eterice pleoape clepsidre cu mare o deschideau pe jumătate frumusețe carnală Dumnezeu o cresta cu tâmpla să

acolo erai tu apoi aș fi vrut să mă nasc trebuia să fii maestrul iar eu să uit regulile și învățătorul nu mai punea suflet ne iubea cu scuze și justificări schimbam săruturi pe flori de

priveam lumea fără timp înțelegeam tăcerile tale și neputința greșitului într-o cheie anume deschideam tâmplele urcând o cădere cu vești despre tine până la înțelepciune contează te gustam

trăiam o zi fără amânare mâine s-ar putea să plouă îmi spuneai ștergeam praful o dată pe săptămână cu o viață de lux câțiva fulgi de neprihănire și viața unui bărbat femeia protesta la

într-o lume de cinci cenți mamele erau purtate în brațe pentru stăpânirea emoțiilor până noaptea târziu cu întrebări schimbându-și pieile cafeaua le creștea capilare pentru expresii

mă cunoșteai până la indiferență cu o celulă numerotată anume precum lacrima unui copil transpiram vise deșertice icoane pe sticlă împreunate stins cu mâinile între morală și moarte pietrele

scoteam din cărți murate la subsol bărbatul în plină iarnă și odihna de parcă ar fi nins cu spații închise mirosuri necunoscute adulmecau nările acoperind dezlănțuirea nebună a elementelor te

degeaba o strigați la noi în bloc nu există câini s-a obișnuit noaptea să doarmă la intrare din când în când îi mai dau să miroasă două violoncele de Schubert un fel de sprijin pentru

o păstrare a credinței ne învăța mersul pe apă balanță cu trup și valuri orice înstrăinare ca o infuzie de contur timpul îngăduia revelații dus pentru Noul Testament și aceleași dorințe

numărai treptele cu gustul sălciu al apei una, două, trei...șapte și te nășteai într-un loc până la genunchi cu vârsta potrivită după voie cineva te lua de mână cu cinci instrumente subțiind

cu iarna din vârful picioarelor până la fântână îmi strângeam aripile pentru somn deasupra mea pietre albe dezbrăcate de cer și pământul singur se cuibărea într-o respirație undeva la capătul

mă topeai într-o lacrimă până la capătul luminii ca o salcie crescută după Dumnezeu prin toate simțurile căzute în umbră tu erai o prăpastie la infinitul melancoliei cu toate visele germinând

ploua precum din lumină secundele înțelepților dacă aș fi știut în calme regăsiri de sine fără nici un drept rostogolite de lume restul drumurilor le-aș fi lăsat deșirate în palmele

nu putea adormi între noapte și ziua freziilor destrăma ploaia în frâie nărăvașe călăreții apuneau cu mâinile goale de cuvinte rugăciunea și paznicul comorii în acel crepuscul plâns în alb negru

te nășteai în mine arcuită cu tendoane telurice aveai o acadea cu autografele mele dintr-o viață fără prelucrări stilistice și fără negative doar scanări solariene de dragul clorofilei țipau după