Din pământ frământat

mai rămâneau două mâini fermecate
gata să lovească peste rug corbii
oase subțiri de femeie ca șoapta unei vedenii
crescute dintr-un arc de corn și
nepătrunsul unui bărbat cu o cunună de fier
pe creștet sufletul nu mai era al lui
pământ umbros de la miazăzi
țipătul unui vultur de mare cavaler cenușiu
îi lega la marginea scării
cum leagă apa corăbiile
pe lună plină
deasupra semn potrivnic
către liniște
*
somnul pria flăcărilor cu umblet și suspin
călăul nu mințea niciodată
mâinile celor arși nu te pot ascunde oamenilor...