Și

Un text de condiție postmodernă dar care în locul ironiei facile și durutului în cot atoateștiutor, aduce un univers adânc, saturnian (vechii alchimiști numeau plumbul saturnus) cu dispoziția de a crea poezie cu mijloacele cele mai revolute: „plecam până rămânea doar auriul”, „umbrele mă cunoșteau după aceleași apăsări larvare…”, „noaptea de sub piele desfăcută dintr-un punct fierbinte”, „amurgul unei jumătăți de zi adâncită în țeasta bărbatului indigo”, „…celălalt/ înfășura într-un zâmbet toate formele și ciudata veghere”.
Enunțuri care bun butoiașe de carbid sub logica pasului cu pas și sub linearitatea lui din aproape în aproape (care sună mai degrabă a cât pe ce). Versul este asimilat brut fără a deveni sentimental.
Dă de gândit.

... cum știi tu face cuvintele să doară uneori preatârziul ... mulțumesc frumos de trecere și încurajare însă, recunosc, m-ai pus pe gânduri ... la bună citire / veghere :)