Când pelerinul pleca

nu mai era de ajuns o groapă comună
de unde artele se depărtează
pre dumnezeul cugetului slobod
peste obezile de lemn aprinse
mieii adăpostesc păduri
și sfinții coborâți din firidele lor
nu mai era de ajuns degetul arătător
întins către binecuvântare
trebuia să ne lipim bărbi
îmbrăcați în mantaua de postav aurit
a bărbatului zidit în piață
mai mult decât ceilalți
nu mai era de ajuns să cântăm imnuri
despre fetele fecioarei
la încheieturile mâinilor
mai trebuia să proptim de zid clopotarul
șoptindu-i
astea sunt mărgăritare
să ne păstreze lacrimile ca pe niște moaște
prea devreme uităm că ne naștem în fiecare clipă
din lemn verde
cu unghiile până la sânge
cocoșați de toate vârstele
*
umplând potirul de trei ori
regele moștenea la ușa joasă
frecându-și palmele...