enea gela

nu arunca vitriolul compătimirii în ochi deși mi s-a amputat mâna dreaptă in-vitro se dezvoltă alta căreia de pe-acum cuvintele îi știu de frică e devreme pentru bastoane din fildeș mă

casa perfectă nu mă poate primi stau sub umbrelă ploaia întârzie Preabunul i-a pus interdicție pe Cădere casa perfectă nu mă poate primi lasă varul albastru să țipe se scutură pe umbrela

prietene de-o vreme mă locuiește cârtița cu pielea crescută peste dioptriile soarelui nu vede cât să sape tunelul pentru a nu-i rămâne sufletul afară prietene de-o vreme mă locuiește

indiferent ce moarte îți alegi mâna rămâne și glonțul pe firul narativ spre tâmpla dreaptă mâna și forcepsul care-ți trage creierii afară pentru baia săptămânală (baia de weekend) mâna

în copilărie îmi plăcea să spăl rufe la gârlă cu ligheanul în cap păream pe jumătate amforă vas încă nelocuit de vânt spălam întâi combinezonul mamei iar apa devenea mai limpede

ați văzut cum merg oamenii care se-mbată din damful propriului sânge i-ați întâlnit? vine câte unul se-așază sub pom prea amețit pentru a mânui praștia întinde mâna să pice mărul

la calafat dunărea este pe jumătate secată puține vapoare sau bărci în larg doar geamandura legănându-și singurătatea un paznic de far i-atinge șoldurile în fiecare noapte oamenii trag peste ei

atunci pământul își lățea spinarea de la un capăt al plajei la celălalt tu lângă ghiol prindeai în menghina privirii sfârcurile ieșite prin pânza uscată a nămolului terapeutic ți se-aprindea

chiar dacă mustangi cambrați în ghips țin sub copite clipa mea de glorie iar de pe câteva tablouri culorile de apă curg nu voi pune lacăt la intrare e fără bilet și fără suveniruri

sunt prizonieră în cetatea aceasta sărut icoana lumii roasă pe margini de iepuri flămânzi afară groparul împlântă cazmaua în umbra lunii desenând o lună mai mare sunt prizonieră în

fiecare toamnă îmi picta pe piele câte-un bărbat întârziat intra așa de firesc în decor încât niciodată nu am întrebat dacă și ce a apucat să ia cu el de pe câmpul ultimei bătălii destul că

cumpără de la mine cuvinte de dragoste ia-le în luna de miere înseamnează-ți continentul cu cenușa lor și vei ști să te întorci acasă

ne-am cunoscut în gară amândoi revendicând același geamantan ce s-a dovedit al necunoscutei pe care-am urmat-o supuși călcând pământul însămânțat cu vulturi

tâșnește din mănușa firelor de iarbă pe borna cu kilometrul 0 femeia-gușter... îți gâlgâie sunetele-n gât văzând-o cum știe să coacă strugurii la pântecu-i cald să dea cu mir pe coadă să verse

a fost prima mea dragoste katarița una nu foarte mare două vagoane și-o locomotivă suficiente cât s-o declar zeitate tutelară între poiana mare și calafat... katarița știa să tușească în

ploaia care ți s-a dăruit nu doarme sub pleoapă prefăcută-n stalactită dintele ei sălbatic trece prin acoperișul cărnii pândește singurătatea intrată-n descompunere spală aerul îi netezește

cea mai tristă femeie poartă numele unui singur bărbat îl rostește în somnul lumii și la primele aplauze îl uită... cea mai adevărată își adună numele sunet cu sunet de pe buzele

ferestrele țin prizonieră ultima respirație a luminii lui februarie... femeia privește pe geam și numără ghioceii răsăriți în răzoare cum număra cândva

ferestrele țin prizonieră ultima respirație a luminii lui februarie... femeia privește pe geam numără ghioceii răsăriți în răzoare cum număra cândva tabletele de ciocolată ca să le-mpartă în mod

poemul cel mai singur e acela pe care n-am apucat să ți-l scriu ascuns de umbra femeii din trib în visul unde lumea se naște și moare la capăt de vers... poemul cel mai trist e acela în care

lângă cutia neagră pantoful de mireasă stă spânzurat de carâmbul unei cizme pescărești... ochi desperecheați privesc din alveola măștii de oxigen pământul prizonier în pumnul strâns... cum

cine trage linie cu o cretă între viața aceasta și cealaltă știe că mâine poate să plouă din senin că noaptea când nu vrea să plece se înnoadă în bărbia ploii... lumina stă la ușă

aici sărbătoarea se ține cu două pahare de vin și o inimă ce nu se hotărăște în care dintre ele să se înece... până la pivnițe domnești trepte ghicite între balustrade de răcoare duc spre