enea gela

se aplaudă căci îmi adun vertebră cu vertebră să nu-mi fie teamă de fantomele orașelor mișcătoare de pahidermele liniștii pe marile bulevarde mitraliate și te-ntreb doamne adevărat este

după ce mireasa furată a fost adusă înapoi sub rochia albă carnea încă ardea mâini domestice frământau în sângele fierbinte pâinea cea de toate zilele a bărbatului adunat de pe drumuri

focul înghite vreascuri din soare și-mi umple privirea de fum inimă istovești atâtea bătăi în hohotul viei singură sub streșini aștepți până ce simt gustul merelor coapte

să murim tineri am spus împletind cu degetele jerbe până ce mâinile s-au împreunat în același bloc de marmură iar cerul a devenit o grindă de care s-au spânzurat gândurile negre să fim

nu mai miroase a om în liniștea din care cresc plante carnivore miroase a lanțuri uitate pe gleznă fiecare verigă își zăngănește hipnoza vulturii scufundă cuiburile apoi

întotdeauna păstrezi distanța de confidențialitate te oprești unde se termină umbra niciun pas în plus altfel orchestra nu continuă oda în metru contemporan nici tonul nu-l

de câte ori încerc un poem despre toamnă verdele levitează către păsări călătoare mute în stare să-nghită clorofilă până face primăvara implozie și-mi sare pe gulerul cămășii câte-o

după ce-au atins punctul de fierbere s-au evaporat au lăsat în urmă pene și fulgi hermafrodiții plantați de cu seară în poemele fără cer pun totul pe spinarea cuvintelor așa albe

trăiește-n mine un animal de apă fără nume în acest poem scoate la mal dimineața rabini cu rugăciuni pictate pe frunte numai el știe cui mă închin trăiește-n mine un popor de păpuși cu

gata cu poezia despre dumnezei despre îngeri vagabondând pe aleile strâmte ale cuvintelor gata cu traseul frustrărilor marcat de bornele unor silabe gâfâite spaimele vor dospi apocalipsele

preferam cuvintele lungi în jocul de scrabble ca un drum spre tine se-ntindeau pe tabla cartonată în geometrii aleatorii tu punctai formând cuvinte scurte lângă săbiile încrucișate

ne mankurtizăm cu fotografia altei lumi pe scalp umbre spate la spate/ lilieci înecați în propria naștere suntem temeliile peșterii la drum lung nu ne pune nimeni comprese sub tălpi nu

în fața unui singur altar am sărutat lama cuțitului trupul se-ncorda curgeau pe sub unghii valuri de sare îmbrăcând în straturi albe fiecare icoană chipul Maicii Domnului

timpul se așterne la picioare ca o blană de urs păstrând în ochii vitroși ura atavică n-au fost de-ajuns silabele moi ale minciunii chipul din oglindă pe el l-am zgârâiat într-un act de dreptate

îi plăceau pajiștile cu mușețel sălbatic prindea-n menghina degetelor câte trei patru fire decapitându-le amorsa parfumului puternic ținea lumea aproape mama n-ar fi bănuit niciodată că din

în genunchi lângă fiecare cuvânt dezlegat de impostura vasului comunicant zâmbind larg chiar dacă de sub gingii va crește spaima ca o ciupercă spre cerul gurii vom face zilnic supă-instant

cu o singură mână așezi peste taste freamătul fiecărei secunde în care singurătatea te-a strigat pe numele mic pereții visului se lărgesc imprudent lasă spații goale începe vântul

dragul meu public, află despre mine că sunt bine, sănătos, chiar dacă fachirii trec nestingheriți peste cuiele boante ale truismelor; istoria literaturii, o cățea -pe unii îi latră, pe

aprind pe rând beculețul fiecărui cuvânt în urma mea sticla se face țăndări rămâne stâlpul fragil al filamentului înfipt în coca moale a creierului mic și spaima da rămâne spaima că nu mă

moartea are magneți sub tălpi, chiar dacă-o sperii cu ceva, o alungi, nu pleacă fără nimic de-al tău; când să țipi în microfon ce tare ești, constați că ți-a luat vocea; publicul nu aplaudă

Orașul meu plin de poeți, Dar fără poezie-n traistă, Cu juriul numai din procleți, Te numără...și scuipă-n baltă.

belciuge legate unele de altele îți ruginesc sabia timpului clipele îți rod viața pe margini până ajung la sâmbure numai tu îl crezi tare el precum ghiocul florii de bumbac