enea gela

dar soarele s-a scurs prin ochii de bronz ai cocoșului direct pe trotuar s-a instalat în fiecare urmă ca o apă de suprafață înotul nu este cu putință să te scufunzi n-ai avea cum unii

sătulă de muțenia albastră luna a coborât pe pământ într-un mușuroi de furnici să lumineze galerii pentru câte-o pereche-naripată prea locuiți de beznă azi-noapte vulturi flămânzi

nici dumnezeu nu doarme are grijă să lumineze vânătăile străzii după leșinul fiecărui pas dansul țiglelor pe casele bântuite de fantome bucuria străină a zeilor când trag din mine

se întind printre gratii până ating ziua de mâine în cea mai frumoasă dintre vieți când moartea devine complice părerilor de rău iar tu pășești în vârful degetelor pe grumazul fiecărui

Conspiraționismul îl poți învăța de mic, nu din manuale, cu mentori-model, ci din viață. Nu-ți trebuie neapărat teorii despre cum se destructurează sau

e o noapte ca oricare alta din tabachera ei de smoală orele cad aprinse-n palma mea câteva stele spală jupoane în spumă de nori corturi sezoniere pentru câte-un sfânt evadat luna-și scrie

se-ntoarce sinele obosit jerpelit să-mi spună că la porțile cetății calul troian a ajuns cu trei coaste rupte și-ar trebui să trec la planul B nu am un plan B mă gândesc am lăsat lucrurile

și nu ne da nouă sângele cel de toate zilele/ trecut prin solzii reptilei prin miezul pâinii dă-ne sângele acela când am fost atemporali apatrizi anormali când i-am scuturat fustele

11 noiembrie 1991, ora 17 și 35 de minute. Pe coridorul din fața cancelariei se aud pașii femeii de serviciu, inconfundabili, prin felul apăsat de a călca, parcă i-ar fi părut rău că trebuie să

Jefuit e cuibul, puii mi-s străini, Cântă doina-n pieptul mumei de-mprumut; Fusul nopții toarce luna prin arini, Pașii vând ecoul treptelor de lut. Am căzut din mine cu securi sub zări,

se mutaseră în mintea mea dirijau spleenul pe scara de incendiu aveau case de toleranță cu temelia direct în tenebre confort zero aerul steril mă înțelegeam bine cu toți căci

nimeni nu va băga de seamă dacă voi pleca veți începe gimnastica de înviorare numărând corăbiile de pe roua acelei dimineți va lipsi una

au căzut și primele brume abia mai crește aripa în flanela poveștii zborul abia mai taie felii de priveghi pân’ la cer doicile au uitat în ce grai foșnește pădurea lustruiesc

ca în mormântul unui faraon amfore inele brățări și dinții dușmanului învins în ultima bătălie e nevoie de o fântână /fiecare să-și spele oasele de-atâta trecut prin acele de

e o corabie al cărei căpitan și-a lăsat inima pe țărm într-un miez de pepene galben printre incisivii iubitei Ocii ciornâie târziul e cămașa de forță tenia din pântecul secundei o molie ce

toate rănile-astea singură mi le-am făcut, alunecând pe patinoarul altei identități; acum scriu să-mi scurteze detenția; am auzit că poveștile condamnaților ies prin

după sfeștanie cuvintele ies pe ușă singure gata pentru cercul polar în preajmă urși gârboviți de albul blănii urme de focă purtând istoria înmugurită-n osânze și nelipsiții pinguini

(ca să citez pe cineva) până la ultima miniatură păpușa rusească a pierdut orice urmă de zâmbet inoculându-mi nevoia să văd ce este dincolo sub semnătura ei olografă când ultimul iubit

la tine-am învățat că timpul își desface orele în faguri de venin precum cămășile de pe un șarpe bătrân și lihnit așa cad îmi închipui cum spui acolo povestea singura știută pe de rost

pe un câmp din irak celui mai bun prieten i-a explodat o mină-n față mâna lui stângă mi s-a prins de umăr cu ea scriu versuri lungi înclinate pe buza prăpastiei căci vocația poetică e

cu un pumn de greieri periculoasă transhumanță îmi cântau primăvara în călcâie de-atât canon căzuse iarba-n patima iubirii crezând că eu sunt melodia toamna urcau spre inimă încet nu

cu fața-n jos trupul culege ultimele rămășițe de pe fărașul milei la fiecare scrâșnet al roților doar paltonul flutură pe șine băiat tânăr nu știuse că nebunii scot limba la stele sau