nu prea mi-a ieșit viața asta

(ca să citez pe cineva) până la ultima miniatură păpușa rusească a pierdut orice urmă de zâmbet inoculându-mi nevoia să văd ce este dincolo sub semnătura ei olografă când ultimul iubit m-a părăsit am învățat că moartea nu crește-n noi dintr-odată (precum o revărsare de lavă ) ci cu fiecare bucată din carnea pe care singură ți-o azvârli câinelui vagabond sperând să te apere de alții mai răi cu fiecare os măcinat în mașina de tocat a spaimei că mâine nu te mai ridici din pat dospind în plânsul copilului îngrețoșat de humana 1 în plimbarea de la un capăt la altul al memoriei unui bătrân care-aude prin casă de alzheimer și întreabă cine dracu e ăsta dacă pentru toate ai cuvinte fulgerul sunetelor intră în măduva fiecărui gând e posibil ca moartea să se rușineze copiii să se oprescă din plâns bătrânii din boală