Lecție deschisă despre conspirație

Conspiraționismul îl poți învăța de mic, nu din manuale, cu mentori-model, ci din viață. Nu-ți trebuie neapărat teorii despre cum se destructurează sau nu un sistem, are ea grijă, viața, să-ți pună un cip direct pe inimă, cu număr de înregistrare, poate și cu ceva semnalmente, în caz că te pierzi ... În ceea ce mă privește, lecția conspirației am învățat-o de la EL, în fiecare seară, când venea cu pașii împleticiți, peste noi, în cameră. -Ssst! Fă-te că dormi, auzi, să nu miști, se apropie și, dacă vede că nu e aici, pe noi ne lasă-n pace. -Didă, dar îmi tremură dinții, ce să fac... -Þine-n gură colțul plapumei, ce ești bebeluș, nu durează, o să vadă că nu e aici și va pleca. Ușa se deschidea exact în momentul când apucam să-l conving pe Fanuș că nu e decât o chestiune de timp, până vom fugi, doar puțină răbdare să aibă. -Unde ești, curvooo... ieeeși, că știu unde esti...ia să văd, te băgași în plapumă, fără știrea mea, futu-ți cristoșii mă-tii, tot te omor eu pe tine... Și se apleca, adus de spate, să tragă plapuma la o parte. Câteva clipe eram îngrozită... frate-meu putea să clipească, să deschidă ochii, să miște din picioare, s-ar fi dus naiba teoria conspirației noastre...dar nu, a învățat lecția asta, prin repetiții îndelungate. Sta țeapăn ca mortul și eu, lipită de el pe partea dreaptă, la spate, cu o pernă mai lungă să-mi țină de cald și să nu cadă plapuma . Însă, odată plapuma ridicată brusc, perna se rostogolea pe jos, inima se rostogolea și ea, în coșul pieptului. Cu ochii sticloși, colorați de ură atavică, privea spre noi, dar nevăzând ce căuta, se apleca bolborosind, în timp ce pe la colțurile gurii i se scurgea o salivă mov-vișinie, combinație între vin și țuică. Gâfâind, în genunchi, ridica macatul să privească sub pat, dar acolo, doar Mârti, pisica noastră, sta și ea cu trupul încordat, gata să fugă pe ușa deschisă. -Tot te găsesc eu pe tine, fire-ai a dracu de curvă, unde plecași, fă? Număram în gând, număra și Fănuș, căci îl învățasem acest truc- să numere niște oi imaginare, de pe niște pajiști imaginare, din primăveri imaginare…și gata cu spaima. El trântea ușa de perete, pleca prin alte camere, prin alte tărâmuri ale groazei, apoi căutările continuau în curte. -Didă, unde e mama, dacă o găsește, tu văzuși că are cuțitul ăla mare pe masă, lângă sticla cu țuică? mă întreba, aproape invariabil, Fănuș. La 6 ani ai lui, învățase să „vadă” lucruri în perspectivă. -Stai mă liniștit, ți-am mai spus că mama se ascunde tocmai în pod și, dacă pune scara, nu-l țin picioarele să urce sau, dacă urcă, știi că podul este foarte mare, mama stă după coș, nu poate s-o vadă de prima dată, are timp să fugă spre gura podului și să coboare ea prima ...poate chiar îi ia scara și-l lasă acolo, până mâine, când nu-și va mai aminti nimic. -Bine, didă, dar mie tot îmi tremură dinții. -Lasă-i să tremure, pândim când ajunge să iasă la pivniță, atunci plecăm, până se întoarce, suntem deja în uliță. -Dar afară plouă, didă, o să ne udăm. -Și ce dacă, creștem mari de la ploaie, de ce crezi tu că punem apă la flori, uite, ne închipuim că suntem și noi ca ele, avem nevoie să fim udați, din când în când. În plus, chiar dacă plouă, Eftica o să ne dea alte haine, să nu te-aud că începi să te miorlăi de frig, când ajungem la ea, bărbații adevărați trebuie să dea dovadă de curaj, nu-i așa, Fănuș? -Da, didă, facem cum spui și scăpăm. Eftica o să ne întrebe și dacă ne e foame, nu ? Că ea este mătușa noastră… - Acum de ce te prostești?...când ne-a lăsat Eftica pe noi nemâncați? Și plapuma ei ai văzut că e mai nouă decât a noastră, mai călduroasă, are lână înăuntru, nu melană, dormeză cu arcuri, ne leagănă, să vezi ce bine dormim până dimineață… Dialogul acesta conspirativ se întrerupea când El ajungea în fața pivniței. Știam că este acolo, după cum trântea cele două uși din lemn, de fapt, mai degrabă, două obloane, ca două pleoape grele, peste intrarea în pivniță. -Hai repede, acum e momentul….și-l trăgeam pe Fănuș din pat. M-am întrebat, mulți ani după aceea, dacă întâmplările pe care le-am trăit eu se pot numi conspirație. Mă uitam în oglindă, încercam să dau o corporalitate minții mele, să o torn în ceva, în cineva/în altcineva și nu vedeam decât reflectarea unei fete bătrâne, brăzdate de frustrări, cu privirile lipite de niște vitralii îndepărtate, imaginând cuiburi pline cu vipere.