fără cuvinte

Poemul are o forță aparte care îl face să pară că s-ar scrie singur, precum ar fi dictat de o toamnă interioară, încărcată de neliniști, ironii și fragmente de reverie. Imaginile curg în salturi, uneori aproape suprarealiste — „verdele levitează către păsări”, „primăvara face implozie”, „libelula chinezească” — și dau senzația de poem scris la limita dintre contemplație și revoltă.

La fel ca și titlul poeziei, am rămas fără cuvinte: e unul dintre acele texte care nu se lasă doar „înțelese”, obligând prin trăiri directe și invită să îl lași să te tulbure prin imagini. El rămâne în memorie prin simplitatea unui final în care totul se reduce la legătura dintre ființă și natură, într-o lume golită de anotimpuri.