Ela Victoria Luca

să nu mă pierzi, darius. să știi când în mine se oglindesc vag destine. în simplitatea mea, pot aluneca pe marginea neîntâmplării când simt orice îndepărtare de puritate. numesc pasiunea o

mai aproape de zid ne întâlnim mai însetați sau e fumul un accident un incediu în clădirea goală însă nu ne facem griji nimic nu pierdem nimic nu adunăm pentru azi avem suflet îndeajuns o

sunt doar distanțe nimic real nimic de atins niciun corp halucinația unei fericiri câteva intersecții viabile câteva întrevederi cu Dumnezeu cu Iubirea cu Sensul și viața ca un drog

sunt precum haitele mereu în așteptarea celui mai slab așa sunt verbele dure verbele mușcătoare ies la crăpelniță se agață direct în jugulară se înfig în cord și hăpăie avide sunt rugoase și

îi lipsește de multe ori deschiderea oxigenul va alerga va alerga continuu va înconjura zidurile o noapte o mie de nopți nicio legendă fiindcă măria sa realul stă bine înscăunat sceptrul

Nici lumea care se pierde, nici lumea care ne rămâne întreagă nu se ridică dincolo de stratul de ceață; este mai comod aici, mai viu. Prin venele deschise larg, sub ceasul tatălui, vezi cum se

Se făcea că străbăteai pădurile de humă ale oamenilor, de la naștere ursitoarele îți cântară în trei triluri simplu cuvintele și tu le-ai surâs întrebător. Te-ai înălțat ignorând urmele celorlalți

ai slăbit mult, îi spunea bărbatul cu voce grunjoasă, ai descompus sub pielea ta câteva singurătăți domestice, ai dat foc sacilor de cărbuni pântecul tău i-a ars, inima ta încă verde și grea,

cos pe dinăuntru zilele, până la refuz. e vitală închiderea ermetică a chipurilor văzute, obosind la rândul lor să mă afle mereu cu ochii în trecutul tivit. nu, mersul înapoi nu mi-e întâmplare.

începi altfel dimineața treci prin oameni ca printr-o grădină luminată intermitent îți e teamă să nu le ștergi amintirile prinzi câteva fotografii la întâmplare printre vocile joase aduni

iminența plecărilor, senzația că acolo unde ai ajuns golul e un pat din lemn dulce în care, nedormind, poți căpăta forma lui, te lipești de scânduri, nu mai e nicio legătură între insomnia ta și

așază-te frumos pe scaun, nu te mișca în corpul de lângă tine viața intră și iese cu furie ca-ntr-un tunel neguros prin munți trecem prin el, trecem, ocolim prea mult dacă nu ne oprim, ne