aimer sans perdre, perdre sans aimer

să nu mă pierzi, darius. să știi când în mine se oglindesc vag destine. în simplitatea mea, pot aluneca pe marginea neîntâmplării când simt orice îndepărtare de puritate. numesc pasiunea o dată și apoi tac, așa, ca după o migrenă solară, ignorând spasmele corpului, crisparea aceea din pântec, în urma desprinderii. nu pot, nu pot fi doar urmă în trup. paloarea și tăcerea mea, darius, pandantive ale singurătății în care vii acum, nu știu încă de ce. nu știu nici cum să redeschizi ochii spre privirea acestei femei, cu pulsul mereu alert și picioare prea mici pentru a fugi înainte de pierdere. și atunci ascult dialogul dintre furtuni, rătăcesc prin parcuri fără granițe, caut noaptea în care să mă ridic până la transparența iubirii. aș putea să te întreb dacă la fel te înalți și tu când treci enigmatic prin clavicula mea și nu înțelegi cum de îmi pot supune, ție, frumusețea. nu uita că orice mă face să mă pierd, se întipărește. în cele mai sumbre riduri, pe suflet. și nu mă mai poate aduce nimic înapoi. să nu atingi decât spectrul.