o materie dură, un gol după ce pleci

iminența plecărilor, senzația că acolo unde ai ajuns golul e un pat din lemn dulce în care, nedormind, poți căpăta forma lui, te lipești de scânduri, nu mai e nicio legătură între insomnia ta și fantele minuscule printre care abia poți urmări scene dintr-un an, din celălalt, o peliculă translucidă, subțire, s-au imprimat prea multe absențe
așa se întâmpla ieri, când urmăream firul dintre camera îngustă și orizont, trebuia să mă susțin de o muchie, de ceva elastic, suplu, să mă înfășor, fașa umedă se lipea de stern, locul unde te simt așa cum simt dispariția instantanee a sufletelor
nu, nu moartea este cel mai rău chin al pământului, cel mai otrăvitor, ci lipsa de suflu, chingile care strâng, strâng, rana vie din care curge o limfă curată, viața ca o plagă ce se întinde treptat, pe epidermă, pe corp, alteori direct pe suflet
atunci am strigat după tine, în mintea mea, fără nicio stridență, ușa, scările, clădirile din jur, obstacolele dinăuntru, dădeam totul la o parte, căutând să prind orele în același real, să nu mai spargem timpul, să nu rămână doar bucăți mari, inutile, de regrete
tot mai cald, prea cald, nici în aer nu aveam aer, eram într-o seră imensă, corpul meu absorbea temperaturile mari, clătinarea, pierderea echilibrului, alunecarea în gol, patul de lemn dulce în care să mă închid era o soluție absurdă, nu întâmplător chipul mamei apărea de peste tot, lumina aceea sumbră, cenușie, ardeam
nu ai știut nimic din toate legăturile adevărate, între noi se desfăceau doar fire mici, fragile, rupturi obișnuite, despre ceea ce se pierde esențial cum să vorbim, cum să aducem în cuvinte, dacă e prea mult spațiu între inimi, totul arde înainte să apară, să se întâmple, iar tăcerea ne este cel mai la îndemână, cel mai comod fotoliu în care stăm
când nici să merg nu am mai putut, am lăsat toate firele în urmă, să le ia vântul, să împânzească aerul, atmosfera limpede este o utopie la care nu mai pot visa, am luat copilul-umbră, m-am așezat pe un scaun tare, am citit ca să mă pot desprinde, fierul forjat întipărit în piele era o dovadă că încă aștept, trăiesc