Ela Victoria Luca

mi-am lăsat un loc între cuvinte ca un cerdac pe suflet să chem vântul alungit pe o coajă de nucă stă la taifas cu mierlele suspendate puncte puncte în orb fără întoarcere în urma lor o

ochiul iese din cadru pe monitor se derulează sfârșitul unui om mintea nu mai ține sufletul corpul se strânge nimic în afară gura la gură nu mai dă aer undeva între corp și umbră se

te cufunzi, miroși apa, miroși pielea, amprenta îți lipsește, umărul pe care îl cauți sub orice suprafață, o anume simțire dai tot, rămâne doar ochiul, rostogolirea sufletului în celălalt, a

e numai o toamnă nu are rost să o număr e numai viața cu ghearele ei dezamăgirea vine tiptil crezând că nu o auzi panteră înfometată și nu mă pot lăsa pradă ușoară ei am ales acum să nu-i mai

joia când casa mai are doar un perete, lucrurile încep să prindă pe margini flori verzi-cenușii până văd cum lumina se scurge direct prin fisuri, țevi prin gropile făcute sub mine se revarsă

iubindu-ne tinjim pe nisipul ars catifea de pamint descoperind parfum de stele ca si cum noaptea ar fi singura noastra insufletire iubindu-ne rostogolim pietrele dure spre paduri

cuvinte care umplu gura și o blochează, baricadare necesară când fiecare sunet alunecă pe tobogan între două hăuri, cel care aude nu aude, brațele lui prinse zdravăn la spate, numai ochii se mișcă

se întâmpla să dispară când fiecare își vedea de soarta lui. nu își mai găsea nici umbra, nici veghea. lăsa deschisă fereastra, își acoperea genunchii, umplea o cană cu apă și delimita vag cu

ziua începea întotdeauna invers obiectele-eu improvizau mișcări de supunere devoțiuni simple definitive ca femeile ce descopereau mâinile bărbatului sub magmă în spate o perdea de bronz îți

înălțam un castel în apă adânc și fără intrări interzise mișcat uneori spre valuri uneori spre vânt lua aceeași înclinare a sufletului în loc de ferestre ochi de mare praguri simple încrengături

mă purtai neglijent pe un raft prăfuit între otrăvuri nu îți aminteai de eram femeie vedenie ori demon serafic așterneai sub pernă un fulg de păun o piatră gravată două fire de busuioc și inima

măi, omule, îi spun, și mâinile îmi cad pe lângă voce vocea se ridică peste lucruri, un voal din care consoanele se rup și pierd imaginile din care erau articulate cuvintele înainte de a începe

când suntem închiși se întâmplă întotdeauna ceva trist, curățăm toate locurile facem din respirații un pat rotund, ne îmbrățișăm înainte și după somn fiindcă acum iubim diferit, visăm diferit,

și aerul se schimbă lent infiltrat de sunete necunoscute retrageri abia perceptibile partea descompusă a amiezei când palmele se desprind de pe suprafețele negre ale lucrurilor înțelegerea