Ela Victoria Luca

cheamă-mă doar când nu poți simți aerul. nu capăt sens între respirații, locul meu este în stern. încerc să sculptez încă o inimă, să nu mori în timpul vieții mele. aș mânia oare îngerii, aș încălca

viața asta, cu oaza ei de dorințe cu tot, din care ne adăpăm desfigurați de spaimă. disperarea dinlăuntru, singura cămilă pe care ne suim, nădușind sau înghețând, după cum ne privește soarele

să ai drum lung de făcut și să te oprești la o casă de lemn să privești doar valurile de pământ și imensitatea transparentă, ca o promisiune a căldurii dinăuntru, o dragoste care arde în

mi se pare că am două trunchiuri fără vreo rădăcină numai un fel de șarpe încolăcit în jurul norului din care picură neîntinată aceeași ploaie în rest nici un fulger în loc de inimă

noaptea se așează la masă deschide mâinile larg pe lângă mine primește oaspeții în ordinea nașterilor îi spun să stea locului am destule lucruri putrezite acolo în dreapta o mașină de scris

nu exist îți imaginezi acest trup ghețar în ape nordice îl descoperi tardiv îi atingi încet umerii să nu topești lumina în ochii mei se încheie un ritual de

Se întâmplă fără să îți dai seama, o simplă ațipire ceasul rotund alunecă pe albul straniu dintre ochi și perete așa se dizolvă urmele vechi, te întinzi pe divan răsucești corpul, voci dinăuntru

nu am știut decât să înfig pumnii în ora trei mi-am mutat ochii insuportabil de la o secundă la alta urmărind prăbușirile de pe marginea coșmarului se întunecase prea devreme ieri noaptea se

pierdută în ropot ploi neîmpădurite ploi botezul apelor lîngă tine niciodată atins nu mai am în pîntecul minții cuvinte ating umbra chitării ploi neînceruite ploi în roșu

lucrurile astea mă sperie și mă trezesc râzând de câinele care îți mușcă umbra tu în oglindă vorbești indescifrabil despre liliacul din colțul camerei insectele de sub prag și lighioane

nu suntem deschiși, nu suntem nici măcar ca grilajul din fața ferestrei ne lipsesc spațiile libere, mișcarea în afară încremenim unul lângă altul nu ne putem privi, părem înțelegători dar pe

de aceea mă ridic strivesc în pumni carnea de pe coapse de pe brațe de pe umeri fac zob și cuvintele și tăcerile de aceea nu mă pot resemna că și a doua zi soarele va fi înalt eu știu de când am

mângâi în amurg arborii bezmetici pe străzi acoperite de umbre văd un oraș prin care ai trecut lăsând frunzele oarbe închinându-se de trei ori seara sub fruntea pământului îți decupez un

rămân eu să scriu mai departe, să mă așez fără să văd în jurul meu vreo absență, firul oamenilor va fi tot mai scurt, îmi spuneai, tu să ai răbdare și am avut m-am trezit în minutul când te-ai

copiii aceia desprinși din noi, darius, fără început, desprinși ca pojghița de sare a lacrimilor, încet, cu trecere necesară prin nesăbuințele noastre, prin ignoranțele de fiecare zi. așa sunt ei,