absurdul

un coșmar alcătuit din versuri în care încape o tonă de sentimente, parcă prea mult, probabil exagerarea și amplificarea stărilor duce la căderi bruște de acolo de unde nu se poate mai intens, mai mult. O cădere ca o ruptură de realitatea interioară în care investești pentru că ai atins limita și te trezești în realitatea exterioară consumat și fără răspunsuri.
îmi par odihnitoare următoarele versuri, ca un loc atârnat între punctul în care te aduce trăirea și cel de la care ai pornit, cauza:

mi-am întins camera nu puteam adormi pe un pat simplu
am dus-o așa până la suprafața apei am așteptat să plouă

Mulțumesc, ai parcurs în tanedem suita de afecte și atmosfera din poezie. Și, da, în final este desprinderea de toate și liniștea. Absurdul a fost dizolvat.

Ela

Eul liric este aici supus unui chin, care își are rădăcinile în ideile refulate ale coșmarului. Absurdul, ce are ceva, parca, ionescian în el, se naște tocmai din aceste reverberații pe care coșmarul le are în suflet. Eul liric este disperat, este năucit și se manifestă în consecință în realitatea exterioară. Dicteul interior este dominat, desigur, de noapte, dar revărsarea lui în contingent se petrece doar în zi.
Liniștea interioară, care survine, poate surprinzător, în final, se datorează exclusiv contactului cu apa, o apă desprinsă din râurile amniotice ce se identifică, aici, în ipostaza ploii: \"am dus-o așa până la suprafața apei am așteptat să plouă/(...)și să mă visez în altă luntre decojită de lume\". Aș spune, însă, că liniștea aceasta nu este permanentă, fiindcă visarea, ori chiar pătrunderea într-o \"altă luntre decojită de lume\" poate genera o altă stare, precum cea inițială.

Absurdul e privit ca ceva exterior, fara a fi asumat in sine.
e o fuga, o intoarcere cu fundul \"a la Matilda\" - scuzati-mi expresia -, o matuire, insa fara a reusi intelegerea faptului ca Absurdul e un vierme interior si nu demonul timpului, lumii, al noptii.

un comentariu stupid, inoportun, im cer scuze, dar nu gasesc aici adevarata dizolvare a Absurdului

Alex, foarte bune percepțiile tale, inclusiv trăirea aceea ionesciană. Îmi palce mult când cineva vede din mai multe perspective. Mulțumesc mult.

Adrian, aici, în poezie, absurdul nu e dizolvat. Doar de aceea am scris poezia despre el. Ulterior, însă, a fost. Iar ultima strofă e începutul disoluției. Și mai adaug: absurdul este și în noi, nu numai în afară. Nu uita de ce purtăm în noi. Mulțumesc.

Ela