spaima

aceasta este o poezie bună. crede-ți-mă.

Fobie, \"nu pot adormi nici astăzi de spaimă \" , exteriorul nu e tocmai ușor de explorat, \"unii spun că e un ritual al trecerii\", prin oglindă. Dar care oglindă?
Oglinda din care \"te privesc de foarte aproape\",\"ascult cum torni sângele tău prin venele mele \", un schimb necesar, pentru pătrunderea exteriorului în interior.
Fobie!? Da, pentru că exteriorul ești tu, indescifrabil.

Robert, pornind de la un grotesc, se ajunge în final la acest calm, la trecerea prin și peste spaima existențială, la ieșirea din construcțiile interioare, spre un calm, atât cât poate el exista. Da, este sferică. Mulțam.

Ioanule, io știu cât de greu îți e ție pe plac o poezie, fiind exigent la producții literare, apăi mulțam.

Ioan, da, aceea e întrebarea: care oglindă? Și aceea e cheia răspunsului: tecerea, dintr-unul în altul. Și jocul de oglinzi interioare-exterioare. Spiamă, nu fobie. E o nuanță diferită. Mulțam pentru percepția ta.

Thaiis, mă bucură că ai trecut de stratul suprafețelor, stratul grosier și ai desprins \"povestea\" inexplicabilei iubiri. Da, așa am scris, greu dar senină. Și în planuri antagonice. Mulțam mult.

Ela

Perfectă descifrare, cedea ce mă determină să păstrez o vreme acest fel de scriere. Pentru cei ce văd. În triplă perspectivă. Da, este o simbioză, o osmoză, din care se iese, cumva deformat, în sensul necesar al cuvântului, în sensul de diferențiere. Nu e nimic macabru, desigur. Sunt spaime care adesea în vis se concretizează în tot soiul de apariții. Și mai ales în visul celuilalt. Am renunțat la aiurea. Inițial voiam să scriu \"discordant\", apoi \"nefiresc\", cred că las așa, simplu. Mulțumesc, te mai aștept printre poeme, aici pre-simțeam urma ta. :) Pentru mine are importanță că această poezie ți-a rămas, rămâne.
(Emi, mulțumesc.)

Ela

Ma-ntreb daca acel caine care \"Îi musca umbra\" se identifica deasemenea cu acel pazitor din final( se intelege, cu necesitate, al la fel de imaterialei tale umbre). Semnul meu de intrebare, in caz contrar, vizeaza statornicirea acelui tribut al oaselor care da semne ca se epuizeaza \"nu mai pot duce oase în fiecare dimineață \"; un paznic manat de interes, care are nevoie de recompense pare cam dubios.
Oricum, nu inteleg rostul prezentei lui, interpusa sau nu intre unmbrele voastre, din moment ce deja sunteti contopiti prin acelasi sange.

Traian, tu ai sesizat aici diferența între câinele de la început și cel din finalul poeziei. Sunt cele două fețe, cele două chipuri ale aceluiaș. Nu mai pot hrăni câinele păzitor, fiindcă sunt deja trup deformat. Și are rost prezența lui, fiindcă nicio simbioză nu este perfectă. Rămân întotdeauna inter-spații diferite. Mulțam pentru căutările printre sensuri.

Robert, comentariul tău, detaliat, cu principalele chei de interpretare, mergând spre definirea imaginii autorului din oglinda poeziei scrise este pentru mine impresionant, fiindcă mă atinge ori de câte ori cinvea care nu mă cunoaște mă poate recunoaște. Ai surprins fin și calmul existențial care nu este decât subtil lăsat aici vederii. Mulțumesc tare mult, ești un bun cititor-văzător.

Ela