Ela Victoria Luca

ochiul acesta nu mai există văd prin deschiderea gândului cenușa plânsă de îngeri mâinile în lume nu mai umblă atingerile au doar sunet de harpă fără Penelopă umerii aceștia nu mai au

eu am trăit încă o întunecare a vieții Dumnezeul meu vid așteaptă-mă din monada aceasta omenească nu pot ieși nu pot da încă arderii cenușa lasă-mă așa neodihnită lasă-mi genunchii pe

stau în mine indiferentă la ceremonia de noapte fiecare își alege perna după nuanța insomniei mă revolt viața asta pânză de pierderi pe care o țes privind în gol nu mai aștept nicio

mă dezmeticesc într-un aer alb străină de arborii orelor din care zboară speriate păsări pitice prin frunze îmi zâmbește un chip seamănă cu mine și totuși e ceva mai bătrân nu își numără

deschid larg prima apă așa începe fiecare noapte când forma ta rămâne întinsă peste prag îmi plantezi pasiunea cu rădăcinile răsucite prin emoție mă rotesc în tine mă învârt până cînd liniile

nu mai este prea mult, dar chiar și atât, în pumnul ăsta de seară între tine și liniște se mai așază oameni, câteva cărți, trei creioane bucățele de hârtie pe care notezi fără să privești ochii

arunc din mine cuvinte pe o masă a nimănui ca pe niște coji de fistic îmi scrijelesc făgăduințe până când mă satur de umbletul zilei prin măduvă fierea asta îmi provoacă panică la fiecare pas al

astăzi sentimentul dispare într-o eclipsă totală a inimii secunda aceea în care oamenii devin umbrele umbrelor amintindu-și că sunt înainte de ora căzută în negru fiecare mișcare

nu caut înjumătățirea în cer doar un fir prin care să treci și astăzi uneori privești podurile și spui sunt amintiri din vremea când învățam un copil să numere lacrimile părinților nu

Motto: It\'s light enough to let it go Remember when the scenery started fading I held you til you learned to walk on air So don\'t look down the ground is gone, there\'s no one waiting anyway The

dragă m astăzi sunt departe de întuneric, atât de clar gânditoare casa îmi e înzăpezită și caldă, un corp curat care își caută sufletul fără nume, știi, m, așa cum căutăm iubirea nepământeană, cred

nici turnurle londrei nici tamisa umflată de maree și nici rochia gothic style nu au folosit la nimic aparatul nu prinde în călătoria asta decât himere sau mici obiecte umbroase care se rostogolesc

și fiecare deschide o ușă dincolo de care zace un cord strivit sau un câine fără ochi lătrând la cealaltă față a lunii trecem pe același coridor cu mâinile acoperite de patimi mulțumesc

să traversăm de acum orice zi este duminică și între duminici nu sunt inimi nici înmormântări nu sunt și îți mai spun la capătul celălalt nu ne vom mai întâlni vom traversa bulevarde