Ela Victoria Luca

nordul nu mai există. viața mea e acest trup de animal boreal ca o auroră răsfrântă în memoria pământului. îmi prelungesc uneori mâna până la descompunere să pot atinge embrionul luminii. în

nu știu de ce atunci când se rup bucăți din soare și se izbesc de pereții camerei încep să îmi simt mâinile împietrite, scriu în gând numai ca să îmi dau seama dacă între mintea mea și paharul de

eu nu știu să mă închipui eu doar sunt iar semnele ce-mi lasă șaptele în nouă dinspre doi îmi vorbesc de tine ca despre cel ce și-a uitat sufletul într-o femeie și a pornit singuratec în lume

poate de aceea e șarpe se hrănește pe sine cu sine de la coadă până la venin își iese din piele ca timpul din secunde încolăcit într-o adâncitură pământie mereu târâtor își amintește de

nu căldura din mijlocul verii sufocă, nici mersul înapoia oamenilor, sau cuvintele ca niște coji de portocală uscate pe masă, după ce te înfrupți din miez, simți sucul scurs pe buze, pe gât, iar

de câteva nopți, moartea nu îmi mai spune nimic sau poate peste timpan mi s-au așezat straturi de lumi care o ascultă în locul meu, își împart legi secrete, minuscule nebunii aș putea să mă

să ne întoarcem în casele de piatră memoria mea germinează lanuri de floarea soarelui îmi zboară din palme păsări zănatece au băut din sângele meu decolorat de fantome eu nu pot fi fericită

din iarna asta vom construi un parc pentru pierduți celor ce ne seamănă le vom da cărțile noastre câțiva mărunți și un bilet pentru a doua zi unii din ei vor pleca pe calea lor cât timp vom

timpul meu trece straniu în marș funebru eu îmi descopăr ochii îl privesc direct în iriși ehei stimabile crezi tu că te voi urma nu am scrisă pe epidermă linia frântă a sinuciderii nu mi s-a

acum împachetăm dorință cu dorință le vom dărui mereu de Crăciun în loc de amintiri femeilor bărbaților e o evidență dragul meu tu nu mai iubești eu nu mai iubesc și de aceea diminețile

nimeni nu îl auzea când venea se așeza pe marginea gropii ud și cu noroi în pantofi strângea rădăcini mă privea mâhnit îmi făcea semn să tac ochii însoțeau gestul de înălțare a

presar septembrie în paharul neșters de baccardi blues franțuzesc în surdină j\'ai peur de tout și râd fără numele meu pe retină în bob de piper scriu cartea zilei întâi fecioară încă balansând

noaptea asta mi-a rămas pe mâini și nu mai pot scrie despre tine rămân într-un bolero lent nu mai dansez singurătatea la scenă deschisă e ca și cum te-aș dori depărtare și nimic mai