Ela Victoria Luca

aș face doar pași fără îngeri moartea m-ar întoarce din vii ca pe-un copil fără sens ar plînge în mine părinții fără timpul meu în ei s-ar putea să fiu un fel de răstignire a

și nu știu ce sunt ca și cum numele meu nu mai îmi spune nici măcar alfabetul braille nu știu unde mi-am rotunjit umerii și de ce sunt atât de mici când adorm și nu știu ce caut ca și cum am mâinile

îngenuncheată în ape nu mai am palmele întregi mă las arcă și trec peste lumi depărtarea de țărm e semn că exist azi mai aproape de lume fire de viață se țes la picioarele timpului nu mai am

nu știu dacă acolo unde a fost ușa rămâne o ușă sau mă închid eu cu toate cheile și înainte de a fereca totul mai arunc o privire dincolo de tălpile oamenilor cei care vor să intre nu or să mai

închid ochii anului. trece cumva demn pe sub umbra păsărilor căzute. cum o fi oare să ai lumânările stinse? și să nu mai ai nici o imagine. doar un trotoar pe care merg în zig-zag animale

azi am oprit cuvintele mihai la graniță cu tine erau vameși în halate albe spălau insomnii una câte una ca pe niște copii predestinați la încremenire ți-am lăsat crucea mea în lemn eu nu am

ne amestecăm până la acele linii paralele în care timpul nu mai are decât sensul energiilor curgând dintr-unul în altul. cel ce luptă are mereu această chemare spre alte corpuri. întâi ne cuprindem

ar fi de ajuns doar mișcările corpului în corp să nu ne umplem cu ignoranță să îi secăm rădăcinile gustul pielii reamintit de fiecare papilă și imaginea clară a tatuajelor cândva

scriem poezii în zig-zag să nu se împiedice cangurii trasăm indiferenți câte un vers de la un marsupiu la celălalt ignorând mersul în doi pe linia sinusoidă a inimii lăsăm oceanul în spatele

se închid ferestrele darius vine lumina în pași ciobiți de apariții stranii cred că am uitat să număr crucile albe să dau hrană fantomelor din sângele meu am uitat să mă închin dimineața când îmi

singura formă în care trăiesc este acest balans acvatic incertitudinea din care tai, ca peștele-spadă, deziluzie după deziluzie în portul tău aducerile aminte sunt gheme de sârmă

Ela îți scriu într-o doară apusu-mi citește în palmă se spune că peste trei străzi te găsesc la-ntîmplare între nori violet plopii se miră în alb fur nori înspumați... Ana a ocru în taină și verde

mi-e dor de ape și mi-i cântec să pot așterne doar pământul fără de mine și de iarnă când merg spre maica-ngândurată mi-e dor femeie de un prunc ce n-ai născut acolo-n lume să-i dau eu codrul

doi metri de mâhnire francesca niciun zvâcnet după aer spală-mă încet în lapte dulce pielea mea se descuamează de oameni de suflete da așa ieșim din carne în lumină în fiecare dimineață văratecă îmi

dacă aș merge pe jos 3 km aș prinde mâzgă pe genunchi îmi spune doamna de la parter aș întârzia în stația de autobuz aș număra țigările sufletele devoratoare aș trece peste un podeț fără