soare mort soare viu soare ascuns

doi metri de mâhnire francesca niciun zvâcnet după aer spală-mă încet în lapte dulce pielea mea se descuamează de oameni de suflete da așa ieșim din carne în lumină în fiecare dimineață văratecă îmi pregătești rochia de viață mă adâncești în ea mă ghemuiesc e mult mai liniște acum fără puhoaiele de inimi fără vâltoarea de sânge

așterne-mă pe genunchi sunt copilul-de-vânt leagănul viu mă ferește de lume lipește-mi cuvintele pe degete le voi mușca le voi înghiți cu poftă ca pe murele zemoase și cât voi mai râde de trecerea lebedelor cât voi mai hohoti la soarele negru îi voi arunca în față fraze lucitoare subtile și va crede că-i sunt ursitoare sau trup născător de sori cuminți

noi știm cum își caută oamenii moartea sau că moartea nu citește din Carte umăr la umăr cu ei nu își pătează degetele de cerneala vâscoasă de tușurile îngroșate pe care le întindem de sus în jos peste tot scriind lumea cu incertitudini disperați că urma noastră va fi doar o criptă rece în care luminile se fac zid

leagănă-mă leagănă-mă e tot mai frig nu mai dă grâul în lapte doi metri sub cer nu înseamnă nimic câtă vreme avem istorii paralele și trecem cu degetele dincolo scriem scriem indescifrabil pe unde am orbit