Ela Victoria Luca

în a treia seară totul a devenit tulburător, treceau prin corp alte suflete sau era senzația insuportabil de intensă că cineva te-a atins, deși nu este lângă tine, iar orice distanță se măsoară acum

fir-ar a fire ea de poezie taci fată cu limba de piatră poezia nu te hrănește poezia nu te iubește poezia nu ce știi tu măi orbule? așa credea și taica îmi arunca priviri mustrătoare mă

i-aș da nopții să mănânce din palma asta fără cuvinte aș lăsa-o apoi să meargă la culcare și să stingă plânsul copilului fără sens mâine să scuture ea firimiturile din codrul de pâine uscat de

există un loc nicidecum geometric în care dacă te așezi oamenii îți apar ca detaliile unui bricolaj în viața asta din material sensibil însă cel fericit se apropie cu aceeași blândețe nu

să te întorci mereu acolo unde ai dus absențe și iubiri din imprudențe ale firii ori poate doar dintr-o plecare a apelor mereu spre sud spre alt sud nimeni nu mi-a vorbit despre tine ca ultimul

nu mă căuta mâine în munți eu am valuri de apă nu de pământ uneori respir a piatră tu îmi simți inima în cer nu-mi pot face din degete petale ar fi nedrept pentru rădăcini și nu aș

El și Ela îți vorbesc șoptit despre cartea ta de poeme. În loc de prefață, și-au închipuit câteva fire de iubire în versuri despre cum ești tu când simți fără a pretinde. Fiindcă tu, Mădălina, tu

ora asta îmi miroase a păr de lup mamă pârlit de oameni înainte de cină nu întreba nimic nici de ce împodobesc cu scorpioni bradul nici de ce înțepenesc în gol îmi umplu ochii cu două nebunii

în locul casei un labirint de oase mă sprijin de strigătul meu singurul perete rigid ferestrele dinspre nord se apleacă îmi șoptesc răgușit te vom strânge în brațe te vom mângâia te vom

când voi ajunge intrând prin apele râului nevăzut îmbrăcată în oranj precum păsările paradisului îți voi aminti am mâini de copil mi se întâmplă să visez compromisul celor înalți și

sunt o balerină ciudată am glezne de sticlă nu pot merge pe vârfuri ating stânca din inimi și cad o simplă zvâcnire a piciorului mă înalță spre fruntea privitorilor să ascult cum se

un alt dans miezul nopții vinețiu îmi cântă a moarte în brațele tale las doar cascade pierdute în munții patimilor mă petreci cum soarele ușor se lasă în apus adânc ape pătrunzând eu freamăt

sunt femeia, darius, femeia care dezbracă poetul de metafore, femeia simplă în care tăcerile converg, iau forma oglinzilor lichide, mă privesc toată într-un iris obosit de plăcere, privirea-migdală,

țărmul pe care mi-ai scris trei litere are păsările adormite acolo nu mai sunt străzi vitrine nici copii legănați clădirile descoperite de acoperșuri așteaptă oamenii vântului luminile pipăie

și nu mai pun virgulă doar o lespede pe care să calc după ce pleci întotdeauna luni e o zi de a pierde ceasul tinelui înlăcrimarea și răstimpul făcut pâine nu mai sunt femeia-copil fără sens

mai ales vinerea când ieși pe o ușă oarecare faci pe negândite două cruci te nedumirește gestul tău țâșnit ca o apă pe scări - încă sub uimire - ignori urma pe asfalt se deschid câteva