Ela Victoria Luca

dimineața el îmi spune să ne despărțim întâi se rupe de pântecul meu și nu mai pot naște vreodată nu mai pot reveni întreagă Dumnezeu mă întreabă dacă mai vreau să fiu femeie cu ochii

când plouă fără sens nu uita să închizi ochii, lasă-i spre tine, parcurge încet hiatusul, spre dizolvarea lui până la nimic. din filtru de piatră vie, fă-ți un destin de șapte zile, neîntinse la

drumuri, vedea. ea nu era decât prudență. îl primește, în cele din urmă, în casă. după câteva luni abia, când el se numise pe sine iubire. declarată. definitiv și desăvârșit. ultima. se făcea că

nu, darius, nu voi păstra în mine focul umed. voi arde cu buzele cuvinte negândite, iar apa din ele va aprinde altă flamă, până când totul se va transforma în nisip. nu îți voi bandaja picioarele

marea se pierde în ea dincoace de pătrar îi zvâcnește inima precum unui cal zădărnicind pajiștea nu îi mai pasă de întoarcerea valului ce banalitate a secundelor ostenită își ia țărmul

dacă aș putea să mă trezesc din starea de umbră să las omul pe acel perete alb întors către lumea lui și să mor înainte de vremea apelor încrucișate aș deveni lumină strânsă în dumnezeu

cuvintele ies cu nonșalanță pe strasse trec de pe un trotuar pe altul se pierd oameni e târziu mâinile acoperă fiecare literă îmi citesc un poem desuet tac hipnotic lângă cerșetorul fără chip aș

stai mereu pe scaunul celor nevăzuți fiecare seară începe cu o altă falsitate dintr-un colț se spune auzi? și nu pleci tâmpla martor nedorit la scena lumii prinzi instantaneele într-un

Roșu inundant. Asta ți s-a dat pentru nouă zile. Tu nu ai fi îndrăznit vreodată să alegi o cameră cufundată în roșu, cu atâtea nuanțe încât în mijlocul ei ai impresia că înoți într-o mare

atunci se întâmplă totul, darius. când se sparg ferestrele și cad așa, pe rând, copiii, iar noi, încremeniții pământului, nu le putem opri urma neagră. decembrie se leagă la ochi, să nu vadă cum

Știi, mai bine ca mine și mult mai demult, că cel ce nu este inițiat în ale muzicii nu poate transmite muzica decât prin tăcerea lui, sau prin mâinile figurând anotimpurile sufletului. Nu pot lăsa

de fiecare dată plec din mine traversez un pod înalt tot mai înalt oamenii spun că este din oțel este solid eu îl simt nefiresc și inegal suspendat nu rezistă la pașii morților nu rezistă

adu-ți aminte colecționam figurine de fum să ne apere de sărutările proscrise de somnul inexistent frigul teribil lumea dezgolită lumea nebună adu-ți aminte poeziile în care te priveai ca în

sunt o erată zilnică aștept să se sfârșească odată prima greșeală a doua și așa mai departe fără ca cel ce îmi scrie închipuirea să aibă pretenția unei reeditări în colecție de lux eu

Am o lume încă frumoasă din care tu nu mai faci parte. Îți amintesc: îți las pământ viu pe care să calci sau apă curată să bei diminețile dar eu ție nu mă mai las, am devenit atât de tânără în