Epilog la o scenetă

De “pe scaunul celor nevăzuți” privim spectacolul lumii, iar “fiecare seară începe cu o altă falsitate” , căci adevărul despre noi înșine ne distruge orgoliul și ne privim în oglinzile deformate ale subiectivității noastre.
Locul din spațiul sinelui rezervat adevărului este înlocuit de minciună, fiindcă numai așa ne putem duce ființa încărcată în exces de negativități.
Fiecare parcurgem în viață “o singură direcție” , de la naștere la moarte, de la gânduri la cuvinte, de la iluzii la greșeală, de la adevăr la minciună, de la puritate la păcat, cu vectorul existențial orientat înspre “partea inversată a lumilor”.

...eu nu privesc decât partea inversată a lumilor!Dacă aș pleca,la fel ca Labiș sau Keats,devreme, același lucru aș regreta.La fel ca tine.Acesta este superbul regret!Mulțam de lectură!Este plăcută,...,\"sad but alive\",Paul!

Răzvan, comentariul tău scris pe muchiile cuvintelor mele romboidale mi-a reamintit de ceva ce citisem în Brâncuși (nu știu ce am în ultimul timp, cred că e coloana fără sfârșit cea care mă pune pe gânduri mereu), și anume (citez, deși nu știu exact citatul): „Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă (...) Dimpotrivă, am înăbușit cu încăpățânare, pe cât mi-a stat în putință, orice fel de spectacol.” Parcurgem așa cum spui tu, de la un pol la altul, esențial este să ne reîntoarcem și să rămânem la cuvântul bun, la adevăr, la cât mai puține iluzii, ținând seama de sinele nostru, al celuilalt și mai ales de ce este Dumnezeiesc lăsat nouă. Mulțumesc.

Paul, cât de puțini pot surprinde acest superb ascuns într-un regret. Superb în sensul în care te poți desprinde de ceva, atunci când pleci, fără mânie, fără resentimente, fără dușmănie, fără nimic din ceea ce ucide în noi ființarea. Oricum suntem prea mici ca să ne risipim în cele de prea jos. Mulțumesc, amprentele tale sunt și azi sidefii.