râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi,
că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești,
că ne-am învățat cu absența,
ca și cum ar fi o haină veche, tocită,
dar enervant de
Vecinul meu de peste drum crește pui de cioară.
Nu este o ocupație foarte răspândită
și cred că există motive întemeiate pentru asta,
dar omul își vede de treabă:
îi hrănește, le vorbește, le pune
astăzi mi-am scos inima la aer,
am agățat-o în cuiul din spatele ușii,
unde paltonul tău încă mai ține forma umărului.
degetele tale, oarbe, pipăie dimineaţa prin șifonier,
îmi agață la
Iubita mea scrie versuri lungi,
nu pentru că ar avea ceva de spus,
ci pentru că pauza albă i se pare o concesie rușinoasă.
(punctuația e opțională — sensibilitatea, nu)
Când scrie, are o
— într-un fel, îmi place mai mult la noi.
ai spus,
referindu-te la confesiunea ortodoxă pe care o împărtășim.
— și nu mă refer neapărat la confesiunea ortodoxă versus alte confesiuni
ai continuat, de
îmi place că ai tonus pozitiv,
îmi spun privindu-te cum te apropii
şi jur că dacă n-aş fi emotiv
te-aş întreba - de ce sub poala popii
alegi să spui… ce mie doar cu greu,
(micuţa mea biluţă de
Ascunde-mă, iubito, ntr-o rimă decadentă
Și lasă-mă fierbinte să te sărut cu foc.
Aşterne-mi pătlăgele prin vodcă şi absentă
Ia-ţi de sub sân şi drege-o c-un strop de busuioc.
Apoi, citește-mi
„atențiune poem!” – zic
„aveam o iubită —
și ziceam că n-o merit
acum n-o mai am
deci s-a rezolvat”
muzica mă împungea în tâmple ca o andrea
și-n pauzele de ob-la-di ob-la-da
cineva a
Mă aduce iarăși la bar, locul unde mă expune ca pe un trofeu prăfuit. Mâinile ei reci mă împing în scaunul cu rotile, ca pe un bibelou spart, dar pe care toți se prefac că-l văd întreg. Îmi ajustează
n-am comparat niciodată
dragostea ta cu o floare
ai fi strâmbat din nas:
„exprimarea impresional-vegetativă e pentru debutanți”
așa că te-am iubit
în registru minor,
cu referințe
îți doreai lucruri clare, nu?
să nu mai sângereze pachetul de unt
când îl desfaci, grăbit, cu mâna murdară de cafea
și să nu mai trebuiască să explici de ce
ai zâmbit când ai greșit drumul
ai
Roșu. Calc frâna brusc şi-njur; să-mi bag picioarele în traficul ăsta de căcat! Îmi înfig unghiile în volan și scrâșnesc din dinți încă un minut din viața mea care se iroseşte ; mă uit pe geam –
o vacă paște pe câmp
televizorul cu diagonală de o sută paisprezece centimetri
proiectează aceeași vacă
de ani de zile
am văzut-o și anul trecut
poate și acum zece ani
nu mai țin minte
filmul e
dacă ar fi să compun un cântecel, ar suna cam aşa:
m-ai contrazis politicos
şi-am suspinat
(nu sunt din fire ofticos
sau rafinat).
nici trupul nu mi-e de silfidă
delicat
încât să mă cutremur
dacă n-aș avea această melancolică
manie a clasificărilor,
(defect profesional, probabil,
dar agravat fără îndoială de viața de familie)
aș spune pur și simplu
(fără niciun pic de fanfaronadă)
că
Ocolind-o,
am băgat de seamă că mâinile ei nu sunt mâini obişnuite
de om ele sunt mâini decupate
dintr-o bucată de mucava. Restul corpului de asemenea,
am remarcat că nu este un corp
tată, te anunț oficial —
m-am hotărât
decizia e irevocabilă
și mi-o asum cu toate consecințele
(inclusiv alea despre care n-am întrebat
că păreau complicate)
azi nu fac teme
nu e lene
e
În arșițele de demult,
Când nicio boare n-adia,
Ieșea tot satul după cruce
Și-n lungi litanii se jelea.
Purtând icoanele prin holde,
Cu rugi și clopote în vânt,
Să se îndure iarăși Domnul
Și ploaia
Mi se pare masiv și plin de potență
(stilistic vorbind, chiar impetuos);
te provoc prin urmare să nu-mi sufli-n ceafă
când m-apuc să disec doct
(și la târnăcop)
pasajele grele și
Plouase bine aerul bun se lupta să ne pătrundă
până-n străfundul fiinţei nările se lăţeau
ca ale africanilor aspirându-l
flămânde
întru adulmecare.
Era linişte şi total nefiresc ne aflam în
Ascuţind, ascuţind, ascuţind
şuriul pe os
Pân’ la plăsele plictisul
Dansându-te-n
sus şi în jos
Rumegând, rumegând, rumegând
orzoaica uscată
Mânzeşte a râs, încreţească-ţi-se
fleanca
DM