Doru Mihail

Nu știu de ce mă urc. N-am treabă la Obor; nu mă așteaptă nimeni, nu mă caută nimeni. Dar dac-aș mai fi stat măcar o oră în garsoniera galbenă de fum și singurătate adunată în straturi, ca jegul

Afară-i ger, cer desfrunzit, – Nu fi tâmpit! – Mă rog; va fi. Acum anticipam (convențional e modul meu de-a fi sentimental pe ger, iubito, lasă-mă un pic să îți explic) Nu trebuie decât să

hârș așa făcea sertarul ăla când îl deschideai pentru lucruri care nu-ți mai plăceau nici nu mai știu dacă era neapărat vorba de șosete oricum, scoteai totul dar păstrai ambalajele ai zis că

alfabetul începe cu litera a de la abandon, de la așteptare, de la absurd. de fapt, uite ce vreau să-ți spun: alfabetul ăsta — sau cum îți place ție să-l numești, limbajul nostru de

Din șanțul canelurii frezată peste cap, cu rugi de vaselină și cu unsoare-n șlap, eu, ax interior prin fluxul virtual, visam cuplări de taină, nu stres reacţional. Acolo, în ansamblu, cu rol

Turația e lentă. Picioarele livratorului, ca pistoanele moi, pompează aerul aspru al dimineţii. (Bicicletei nu cred să i se fi rupt o pedală — dar geanta tresaltă oricum) -din fericire- În

contactul vizual s-a produs în vestiare fără preliminarii intrare directă în joc se trece la încălzire el propune scheme de posesie ea cere testarea suprafeței de joc după verificări

am stins veioza singur. mi-am pus și pijamaua fără să-mi zică nimeni. tedy e aici. are o ureche cam ruptă, dar nu se vede pe întuneric. mama m-a pupat pe frunte. a zis „noapte bună,

Ia să văd ce mi-a dat idiotul azi... Pinion conic! Ha, ce să zic, nici nu mă mir. Bine, bă, dacă asta vrei, asta primești. Dă-l dracu, îl fac rapid. Fixez piesa, strâng bine de tot. Clanc! E prinsă.

Tu stăteai cu picioarele sub birou, ca două segmente încrucișate, cu vârful genunchiului ridicat în triunghi isoscel; eu mă prefăceam că tastez ceva complicat, mișcam mouse-ul aiurea, doar ca să

– să ne iubim! (mi-ai zis) de ziua națională! la Motru, într-o mică pensiune – e aer bun; au țuică, preparate de cerb. am rezervat! ce zici? eu… – foarte bine (și-am înghițit a nod) – e

Plecăm la zece. Nu pentru că am fi matinali, ci pentru că înainte de orice ieșire există ritualul. Unul întreabă, altul răspunde — aceeași întrebare, reluată de minimum trei ori.. „Ai închis

Ciulinul plânge ca un prost Privind în jos la spinul bleg, Ciulino, fă, io te-nțeleg, Da’ altul mai puțin anost Să te măriți n-ai dibuit? Acuma nu mai are rost — Ciulina s-a

Ai râs, într-o joi, când ţi-am adus o floare Se ofilea, săraca, - E săptămâna mare ai zis a scuză. Și-ai oftat. Eu… asta e și nu m-am supărat. Mult mai târziu ţi-am zis hai să fugim în

Ochiul meu vrea să se întoarcă nu la pieptul tău, ci la o rădăcină, unde gândul stă înfofolit într-o scoarță și poftește săruturi cu gust de rășină. Pe sub frunte, ca o domnișoară

Fusta ta s-a cerut mutată din clasă nu o mai suportă genunchii cuminți. Mi-a șoptit că o gâdilă ciorapii de plasă și că are nevoie de versuri fierbinți. Cămașa cu ifose de profesoară și-a

Intru în vestiar. Mă izbeşte mirosul de clor ca o palmă rece dar enervant de familiară. Îmi dau seama că nu mai suport nimic! Hainele îmi stau lipite de piele ca o cămașă de forță. Le simt

O scară rulantă este, în termenii strict necesari pentru a evita orice neînțelegere inutilă, un plan înclinat pus în mișcare continuă, un compromis rezonabil între gravitație și comoditate, o

am cunoscut odată o timidă – mărturisea că avea obiceiul să-și mascheze acest detaliu de personalitate ascunzându-se în spatele tatălui protector și de-acolo împărățea peste lumea bătăușilor din