Dintr-o ceașcă de ceai

mi-e tot mai greu și observ asta în timp ce devine și mai greu, pentru că starea asta are prostul obicei de a se verifica singură, revine asupra ei, se apasă, se confirmă, cam ca o cană de ceai ținută în mână prea mult, la început e ok, apoi devine incomodă, după care te întrebi de ce o mai ții dacă oricum nu-ți place ce e înăuntru. alaltăieri m-am întâlnit cu o fostă colegă de facultate. m-a întrebat dacă o mai iubesc. ținea o sacoșă de lidl, din aceea subțire, care taie la degete. i-am spus normal și a râs. am râs și eu. a râs și bărbatul ei, care stătea bine conturat între noi, ca o piesă de mobilier aleasă corect, nici prea mare, nici prea mică — uite, dragă, zice el încă mă mai iubește. tipul m-a privit atunci mai atent, nu știu ce a văzut, dar atunci mi-am dat seama că, în anumite momente, pot părea chiar interesant. (gândul m-a obosit aproape instantaneu) mi-e tot mai greu, reiau, mai ales seara, când stăm la televizor și îmi spui să mai zic și eu ceva, orice, și insiști. îți spun că îmi place ceaiul de mușețel și, pentru câteva secunde, chiar pare suficient. apoi mă întrebi dacă asta e tot. mă uit la tine și spun că și tu ești interesantă, fără să știu exact de ce folosesc cuvântul ăsta. îmi spui dobitoc, fără să ridici vocea. ne uităm mai departe la televizor, fiecare la partea lui de ecran. nu se schimbă nimic, doar că mi-e puțin mai greu decât înainte.