Poezie
Chestii care pătează
2 min lectură·
Mediu
nu am nimic cu lichidele
le respect
sunt forme decente de a aluneca printre realități fără a lăsa urme permanente.
ceaiul – de pildă – m-a scos dintr-o discuție despre viitor
(în care ea ventila idei aiuriste iar eu tăceam cu buzele arse)
vinul — dintr-una despre trecut
(ea vorbea despre „noi”, eu beam în liniște)
iar ploaia — dintr-un sărut care nu prea mai avea unde să evolueze
(și care începuse cu „hai să nu complicăm”)
problema cu lichidele e că îți dau impresia că sunt simple.
curg, alunecă, se evaporă
dar tocmai aici e drama:
nu uită
se infiltrează
băltesc
ea spunea că îi place fotbalul
nu într-un mod ostentativ, ci ca pe o filosofie aplicabilă în viața de zi cu zi
(ținea cu o echipă despre care nu pot spune nimic fără să înjur
exact! aia – cu eșarfa vișinie și convingerea că noblețea înfrângerii bate cinismul scorului)
„toți avem nevoie de un atacant care și dacă ratează, măcar o face spectaculos”,
mi-a spus odată
(încurajator) în timp ce își torcea părul cum face de obicei după ce și-a pregătit replica
și anticipează că tăcerea o să doară ca un 3-0
am zâmbit.
am vrut să-i spun că eu prefer construcția lentă
că nu cred în pase decisive, ci în unghiuri de fugă
dar s-a ridicat înainte să apuc
și mi-a închis ideea cu un simplu „nu mai analiza totul”
per ansamblu, a fost o relație liniară cu accente de aberație geometrică
ne-am iubit metodic, ca într-un manual de rezistența materialelor —
fără flambaj, dar cu oboseală acumulată.
într-o seară, am deschis o sticlă de vin
am vrut să spun ceva adevărat
despre cum atingerea schimbă compoziția
despre cum o propoziție spusă la momentul greșit devine materie toxică
dar m-am pierdut între primele două fraze
ea a zis că vinul e slab
eu i-am dat dreptate.
în fond, a fost alegerea mea.
mi-am pătat cămașa
ea a zis că sunt neatent
eu am zis că pata aia a fost singura concluzie substanțială
apoi am pus sticla sub chiuvetă
ea a plecat fără să mai zică nimic
(asta doare mai tare decât o ușă izbită)
am încercat să spăl pata
nu s-a mai dus
05922
0
nu am nimic cu lichidele
le respect
sunt forme decente de a aluneca printre realități fără a lăsa urme permanente.
fără să iei în calcul lichidele care lasă urme permanente, şi nu mă refer doar la culoare, ci şi la bolile de care nu mai scapi niciodată sau de neuronii care se duc dracului
deci, din acest punct de vedere, generalizezi aiurea.
plus că te contrazici la sfârşit
iar tot poemul devine un anacronism
în ceea ce priveşte umplutura de la mijloc, cu fotbalul, se simte ca şi cum îţi lipsea inspiraţia şi ai zis să bagi ceva, numai ca să fie.
per total, un poem slab rău, care nu te reprezintă, tu fiind un poet mult mai inspirat şi percutant în alte poeme
sper să te motivez să vii cu ceva pe măsura talentului tău