Poezie
Iubindu-te imperfect
2 min lectură·
Mediu
alfabetul începe cu litera a
de la abandon,
de la așteptare,
de la absurd.
de fapt, uite ce vreau să-ți spun: alfabetul ăsta —
sau cum îți place ție să-l numești, limbajul nostru
de conviețuire —
are nevoie
acută — aș adăuga (tot cu a) — de o completare,
o anexă
care să cuprindă toate acele je ne sais quoi-uri
pe care ție îți place
să le iei în vacanță și să le risipești
printre firele de nisip,
printre valuri,
printre paharele de plastic
din care nu te sfiești să bei cot la cot
cu pescarii
și, invariabil, să mă rogi
să-ți repet,
poate pentru a mia oară,
aceeași prostie duioasă
spusă odată, pe când aveai buzele prea ocupate
cu scos sâmburii de la corcodușe —
anume că vara,
ochii tăi au reflexii verzi
de ciob,
de sticlă,
de bere.
am ajuns rău, iubito…
am ajuns să am impresia că te mai aștept,
că plimbându-mă
seara prin parcul circului
îmi pasă dacă mai vii și că sufăr
dacă ai uitat deja drumul.
și nu știu de ce,
dar nu reușesc —
nu reușesc să trec peste senzația
de ușurare care mă încearcă atunci când constat că, în fața mea,
pe bancă,
doi tineri
stau unul lângă altul,
fiecare scufundat în propria lumină albastră,
butonând telefoanele cu o gingășie
de broaște țestoase introvertite,
și reușind, cu desăvârșire,
să nu-și adreseze
unul altuia
absolut
niciun cuvânt —
semn că evoluția speciei numite „îndrăgostiți”
este pe cale să atingă (în absența noastră)
perfecțiunea.
094
0
Mai am un mic preambul: mie una imi place genul acesta de text, de aceea îl tot comentez pe Doru (când am vreme de ceva care să mă provoace și totodată să-mi ofere acel moment de respiro cu zâmbet într-o lume mult prea agitată).
Aparent simplu, aparent frivol și aparent dezlânat.
Cam așa (îmi) scrie Doru poezie. În fapt (pentru mine - cititor ocazional și mărunt) e un adevărat deliciu: să descopăr sensuri ascunse - eu le spun ”virgulițe” – ludic-provocator – ca-n jocuri prin copilărie.
Deci,
Pentru mine poezia asta e genul de text care nu încearcă să mă impresioneze cu metafore grandioase sau imagini „poetice” în sensul clasic. În schimb, mă lovește acolo unde doare mai tare: în micile detalii (care rămân și după, cu încăpățânare, pe sinapse, amintiri).
Cu „a” de la abandon si de la absurd (și nu de la „ador”!) sunt avertizată cumva chiar de la început că povestea asta n-o să aibă happy end și nici nu promite salvare, în cel mai bun caz o formă de acceptare. Iubirea?! Ha, tocmai pentru că o declari imperfectă, are nevoie de acea „anexă” a limbajului, ceva ce nu poate fi spus în cuvinte, dar, clar, e simțit în priviri, gesturi sau tăceri (care dintre noi nu am trăit așa ceva?!) E exact ceea ce se pierde când o relație se termină – nu doar persoana ci și felul în care se comunica. Felul acela fain de comunicare - fără cuvinte.
„paharele de plastic”, „pescarii” și „sâmburii de corcodușe” - îmi dau un nod în gât (mă rog, poate fi și tiroida care-mi cam joacă feste pe motiv de cortizol ridicat