Doru Mihail

- era pe-aici un domn cu nume de rezonanță fanariotă care era mare meșter la jocuri d-astea

else: dacă aș guverna eu lumea, n-aș mai chema bărbații la sfat. Ne știm. Ne entuziasmăm, vorbim unii peste alții, schițăm planuri… și ne blocăm la prima întrebare logică. Aș chema femeile. Nu pentru claritate, ci pentru haosul organizat în care se prefac că nu ne conduc deja.
Bineînțeles că ar veni, ar scana tot, n-ar zice nimic, și-ar scoate pixul și-ar rezolva lucrurile ca și cum a fost deja gata.
Diferența e simplă: noi facem taskuri. Ele fac commit direct în producție.
Apoi, ca să mă asigur:
run("restart --full --after_power_grant")
Poate merge mai bine după update.

— rar ajunge un poem până la latexul gospodăresc, mai ales când e manevrat cu atâta grație de o bunică discret-vizionară.
Cât despre visul damigean, nu-l pot explica, doar îl port: e aburul acela vechi, dulce și neliniștit, care se ridică atunci când lumea tace puțin prea puțin.

pare scris cu o pană înmuiată în Heidegger și scuturată apoi deasupra unui caiet de amintiri post-existențialiste. Ființa, ziceți, se autodepășește printre pahare neatinse și femei nefrecventate în zona adumbrita cu iz de trandafir sau dupa caz - miasmă. E o imagine poetică, desigur, dar și puțin neîmpăcată — ca un vers scris prea aproape de tejghea. Invocați contradicția ca esență a ființei. Aș îndrăzni să spun: poate ființa nu se contrazice, ci doar se ferește politicos de propriul discurs. Nici Heidegger n-a scăpat întreg din propriile propoziții, dar măcar a făcut-o cu o formă de tăcere răsunătoare.
Iar excursul de la „întru” la „andar” este admirabil în grandoarea lui lingvistică improvizată — un fel de genealogie a prepoziției în care sanscrita trece, pare-se, prin șatră înainte să ajungă la esență. Totuși, metafizic vorbind, nu orice cuvânt care coboară din sanscrită urcă spre sens; unele se opresc decorativ în broderia oralității.
Poate că ființa nu trebuie apărată cu citate și analogii fonetice pasionale, ci cu o anumită jenă elegantă în fața rostirii. Și, din când în când, cu un zâmbet care știe că prea multă profunzime strică podeaua — mai ales când e parchet laminat, nu temelie greacă.

(care mi-a plăcut), mi-am amintit de Karpov — nu pentru strategie, ci pentru felul în care stătea, imobil, în fața tablei, știind deja că va pierde, dar notând mutările cu o demnitate resemnată. Așa ai dat-o aici (e drept, pică mai rar, dar când o plezneşti, o plezneşti). Parcă m-a luat şi pe mine tristeţea – gen aia care nu se dă mare, nu face spectacol, doar își fumează ultima țigară în colțul gurii și'ce „asta e”. Bravo. Mai zi.

îngăduiți-mi, vă rog, să vă invit să luați loc în cercul nostru de idei, acolo unde gândirea încă mai pulsează între concept și metaforă, între tăcere și rostire. Ați pășit în scenă cu aerul unui personaj tardiv dintr-o piesă de Camil Petrescu – grav, ușor melancolic, purtând în buzunarul de la piept un fragment de poem neterminat și o întrebare pe care n-a îndrăznit nimeni s-o pună cu voce tare. Vinul e din partea mea – roșu, sec, cu nuanțe ontologice. Leonard, galant și versat, a promis că va codoși o Patricia Kaas – nu atât pentru atmosferă, cât pentru că are acel timbru care știe să țină în echilibru ființa și ființarea, fără să cadă nici în solemnitate, nici în frivolitate.
Cât despre textul dumneavoastră – elegant în forma lui funebră – permiteți-mi să vă spun, cu toată deferența, că sfârșește acolo unde noi tocmai ne străduim să începem. Sub mantia acelui „spațiu gol în care… cu mâinile caută să se atingă cei aflați în căutare” plutește un poetism mistic, frumos, dar care pare să transforme întâlnirea în parastas și tăcerea în epitaf. Așadar, dacă Poeticul este – cum spunea Heidegger – un mod de a locui în prezența Ființei, atunci vă invit să-l locuim, nu să-l bocim. Nu suntem aici nici să jelim poetul, nici să-i punem florile pe piept – suntem aici să-l stârnim, să-l provocăm, poate chiar să-l ispitim să vorbească din nou.
Și, în treacăt fie spus, permiteți-mi să cer scuze Domnului Manolescu Gorun, la umbra ale cărui idei de text încă mai zabovim – căci dumnealui ne-a oferit nu doar o temă, ci un Interval în care să ne întâlnim.

recitind mai atent, am observat că, nu știu prin ce joc absurd al întâmplării, am strecurat numele tău între un maimuțoi (probabil Macaca fuscata, dacă e să fim riguroși) și un gândac de bucătărie (Blattella germanica). Îți cer scuze pentru această alăturare zoologică nefericită, (deși, sincer, nu pot exclude complet ipoteza unui subconștient răutăcios).
Beau exact cât îmi permit și niciodată pe datorie — sau, ca să-l parafrazez pe Heidegger: Dasein-ul meu preferă vinul sec, dar existența rămâne tot un pic tulbure după a treia sticlă. Iar dacă viața este, cum zice el, o aruncare în lume (Geworfenheit), atunci măcar să o arunc cu un pahar în mână și cu demnitatea celui care știe că timpul e limitat, dar berile sunt la promoție. Așa cum Kierkegaard – probabil cu o durere de cap metafizică – scria că „viața poate fi înțeleasă doar privind înapoi, dar trebuie trăită înainte”, eu aleg să-mi păstrez bonurile, dar nu și regretele. Îmi arhivez cumpărătura, dar las vinovăția să expire înaintea garanției.
Căci ce este omul, dacă nu un animal care filosofează între două pahare, care caută sens în fundul unui pahar de Merlot și ajunge, inevitabil, la concluzia că adevărul e relativ — și de cele mai multe ori diluat?

Despre utilizarea ca exemplu a unui primate. Iată că am un exemplu cumva apropiat și vă propun cazul lui Leonard – nu ca obiect al analizei, ci ca punct de pornire. Un om care, probabil dintr-o crăpătură a înțelesului, a simțit poeticitatea ființei cu o asemenea intensitate încât a confundat-o, poate pe bună dreptate, cu însăși înțelepciunea.
Dar să ne mutăm atenția către un alt exemplu – să zicem, ipotetic, un gândac de bucătărie. Da, un gândac. Unul care, din întâmplare, a ascultat (de sub chiuvetă) timp de trei ani prelegerile înregistrate ale lui Heidegger din Holzwege, difuzate inconștient de un student neatent care le lăsa să curgă în fundal în timp ce-și prăjea cartofii.
Ei bine, acest gândac – să-l numim, cu reverență, Blattus Daseinicus – n-a înțeles neapărat vocabularul, dar a simțit vibrația. A intuit că acolo e o tensiune: între ceea ce este și ceea ce face să fie.
Și într-o zi, când picura de la robinet cu o cadență suspect de ritmată, a avut revelația: ființa nu este ființare. Ființa se dă în retragere. Pic-pic. Pauză. Pic-pic. Ereignis! Adevărul i s-a dezvăluit: nu în cuvinte, ci în picătura care se dăruia fără a se epuiza.
Pentru gândac, ca și pentru Heidegger, adevărul nu se află, ci se adună în sine, în ceea ce se arată prin ne-ascundere. Nu un „ce”, ci un „cum”. Nu conținut, ci deschidere.

Poeticul, spunea Heidegger, este modul în care ființa vine la om.

Nu vine prin explicație, ci prin lume. Și lumea, pentru gândac, era acel colț dintre perete și frigider, unde se adună firimiturile de real. Acolo ființa pulsa.
Nu e o întâmplare. Heidegger însuși susține că omul locuiește poetic doar în măsura în care poate lăsa ființa să i se arate. Ceea ce e valabil și pentru gândaci, dacă acceptăm că și ei, uneori, pot contempla.
Acum, dacă acest gândac ar fi participat la discuția noastră, probabil ar fi spus: „Poeticul nu e ceva ce produce omul, ci ceva ce-l produce pe el ca deschidere.” Apoi s-ar fi retras sub plintă, pentru că zgomotul a crescut și ontologia cere tăcere.
Dar să nu confundăm această tăcere cu neștiința. Ea e spațiul de locuire. E exact acel „interval între” – între ceea ce poate fi spus și ceea ce doar poate fi trăit. Iar când cineva cere, cu solemnitate, „părțile exacte din Heidegger care afirmă aceasta”, e ca și cum ai cere gândacului schema instalației de apă, nu picătura care l-a trezit.
În fond, între omul care a trăit poezia pe peretele băii și Blattus Daseinicus care a înțeles-o din ritmul unei scurgeri, diferența nu e de competență, ci de deschidere. De atitudine. De poetizare a cotidianului fără a-l domestici.
Pentru că, în tăcerea sa absolută, ființa nu cere să fie înțeleasă, ci doar să fie lăsată să se arate. Și uneori, cel care aude nu e doctorandul, ci cel care locuiește, fără să știe, între raftul cu murături și țeava de scurgere.

În timp ce noi ne ciondăneam pașnic între Ființă și Timp, ați intrat în scenă ca un personaj dintr-o piesă de Caragiale — cu manta morală, fluturând sentințe istorice de parcă Heidegger tocmai v-a dărâmat gardul.
Vorbeam de idei, dumneavoastră ați adus tribunalul poporului. E ca și cum ne-am aduna să gustăm un vin vechi și dvs. ați da buzna urlând că sticla n-a fost reciclată ecologic.
Să ne înțelegem: nimeni n-a cerut canonizarea lui Heidegger. Dar nici n-avem de gând să ne rugăm la altarul „Indignării Instant”. Așadar, zic și eu, ca poporul: Nu strica borșul că n-ai tu chef de ciorbă.
Cu considerație și mirare, un trecător prin agora gândirii, încă nemânjit de zel justițiar.

recunosc din start: nu sunt un specialist fin. Nu vin cu metodă, cu vocabulare pretențioase sau cu bibliografie. Dar am citit ce ați scris. Și mai ales, cum ați răspuns.
Poemul – da, are voce, are vână, e lucrat. Dar când treceți la comentarii, ceva se rupe. De parcă autorul textului ar fi fost alt om, unul care încă simte ceva. Iar cel care scrie în jos, cu aplomb de tribun exasperat, pare doar să se certe cu aerul din jur și să-și protejeze cuvintele ca pe o specie pe cale de dispariție.
E ciudat cum, din tot ce părea vulnerabil și autentic în versuri, rămâne în comentariu doar o polemică plată, împănată cu superioritate. De parcă poezia v-ar fi fost scuză pentru predică. Sau un soi de rampă de lansare spre lamentație cu iz de doctrină personală.
Și-apoi, între noi fie vorba, e ceva ironic în felul cum acel binecunoscut organ de reproducere feminin, de care aţi fost diagnosticat (onest sper) de un confrate de-al dumneavoastră pare că a fost evacuat (cu scârbă) din poezie și relocat strategic în comentarii. Acolo a căpătat un aer isteric, făcând, pe cale de consecință, un zgomot nu tocmai plăcut. Mai puțină poezie, mai multă agitație. Poate și mai mult efect. Eu, unul, vă cred când spuneți că sunteți sincer. Doar că, între frânghia poetică și cablurile retorice din comentarii, sinceritatea se cam pierde pe drum. Că scrieți visceral, înțeleg. Că trăiți totul intens, în regulă. Dar poate n-ar strica, din când în când, să ne lăsați să respirăm și noi printre cuvinte. Fără să fim priviți ca niște ignoranți doar pentru că încă mai punem întrebări. Sau pentru că n-am fost de față când s-au tăiat cordoanele ombilicale ale fiecărui vers.

Vă mulțumesc pentru răspunsul generos – am avut pentru o clipă senzaţia că am ridicat capota gândirii critice și, în loc de un motor clasic, am descoperit o turbină semiotică, pusă la ralanti într-un garaj heideggerian.
(Apropo, ideea cu fragmentarismul mi-a plăcut – mi-a amintit de momentul când, la atelier, încerci să pornești un motor vechi și o iei metodic: scoți bujiile, sufli în ele, te uiți la compresie, înjuri în gând... și tot speri că măcar la al treilea piston o să scoată un sunet care să te facă să crezi că ai înțeles ce rahat are.)

Dacă ar fi să fac o parabolă – și aici, permiteţi-mi să mă ridic pe vârfuri, cu arătătorul mâinii drepte ridicat și mâna stângă la spate, cu pumnul strâns – aș propune să ne imaginăm o maimuță.

Dar nu orice maimuță. Una inițiată. Cu o diplomă onorifică de la Facultatea de Conștiință Liminală Aplicată și cu o cheie de 13 în buzunar. Ea contemplă, cu o gravitate aproape metafizică, o schemă logică. O înțelege? Nu. Dar o respect? Nici măcar. O înșurubează invers, din pur dispreţ hermeneutic.
(uneori am impresia că exact asta facem și noi, când discutăm despre poeticul conceptual – îl rotim până se încălzește, dar fără să fim siguri că prinde filetul realității.)
Ceea ce mi s-a părut de reținut este opțiunea – deloc timidă – de a lăsa „întregul” să plutească undeva între concepte, fără un ancoraj clar. E acolo, se insinuează, dar nu pare grăbit să se definească. O alegere îndrăzneață, care flirtează pe alocuri cu incoerența controlată – acea stare specială în care ambiguitatea e cultivată metodic, iar lipsa unui punct fix devine, printr-un soi de răsturnare dialectică, tocmai miza discursului. E un pic ca atunci când lingi o înghețată pe băț și te prefaci că nu vezi că se topește pe mână – te concentrezi pe experiența estetică, nu pe dezastrul care se prefigurează pe tricou.
(Apropo 2 - spune cineva într-un notabil comentariu că în club A ar fi existat cândva un amfiteatru al acestor dezbateri tematice – dacă nici ăla nu era adecvat, în care se rosteau idei cu voce tare și cu pauze de respirație academică. E bine de ştiut că se mai ţin ședințe de revizie poetică măcar din când în când.)

Îmi cer iertare că pătrund printr-o ulucă laterală în acest schimb de idei rafinat – spațiu care, fără îndoială, pare să fi devenit între timp un interval în sine, locuit simultan de Ființă, Eros și Sefiroți. Nu intervin ca să tulbur liniștea sacră a acestui câmp semiotic-liminal, ci doar cu intenția de a-mi regla instrumentele de recepție, întrucât am constatat că, pe alocuri, frecvența poetică a discursului domnului Tosa tinde să depășească banda audibilului rațional. Pe scurt: am avut impresia că s-a deschis un port TCP/IP direct către Absolut, dar fără handshake cu realitatea imediată.
Termenii – fiecare dintre ei cu greutatea unui concept academic ambalat în catifea mistică – se succed cu o eleganță aproape liturgică, dar pe alocuri ai senzația că asculți un cor de idei în latină veche, acompaniat de o orgă semantică pe care doar inițiații știu s-o acordeze.
(Paranteză discretă: prețiozitatea excesivă a limbajului e o formă subtilă de dezvăluire a Ființei... sau, după caz, un fel de obfuscation poetic).

Îmi dau seama că, probabil, chiar aceasta era intenția – să transpună gândirea într-un spațiu liminal între poetic și fenomenologic, unde fiecare cuvânt „nu spune, ci face să apară”. Dar dincolo de această performanță stilistică, mă întreb timid (și cu tot respectul pentru metafora Tzimtzum-ului): ce anume ni se revelează concret, dincolo de aura conceptuală?
Căci altfel, riscăm ca „intervalul” să devină nu o punte între cunoaștere și acțiune, ci un spațiu sacru în care ideile se învârtesc frumos, dar fără punct de ancorare – ca niște drone filozofice cu autonomie mare, dar fără coordonate GPS. Revin așadar în umbra gardului din care am privit, cu recunoștință pentru spectacolul ideatic, dar și cu speranța că, pe viitor, poate vom schimba două vorbe și despre firele care leagă toate aceste sfere între ele. Nu de alta, dar chiar și Sefiroții – oricât de elevat ar coborî ei – tot pe o arhitectură logică funcționează.

Să ne judece bătrânul Nichita cu milă.
A fost boier. Și dacă aude,să pună o vorbă bună pentru cei rămași cu urcușul.

îmi place furia ta tinerească — e vie, autentică, necesară. Dar nu te irosi făcând zgomot fără direcție. Ascultă-i și pe cei care-au călcat pe aceleași greble înaintea ta.
Și când ți se cere să pui diacritice, le pui! Nu ștergi textul. Nu faci pe artistul neînțeles. Le pui. Atât.
Rebeliunea adevărată știe și când să tacă și să scrie corect. Mie mi-a placut textul ala.

Mă bucur că ți-a plăcut ce ai citit. Pentru restul, nu sunt pregătit

îți mulțumesc pentru că ți-ai rupt din timp să îl parcurgi și chiar să lași un semn. In alta ordine de idei, 2001 a fost ieri

- ideile tale vin aliniate frumos, ca niște articole de lege. Încerc și eu să mă ridic la nivelul clarității tale (cu tot cu notele de subsol emoționale).
Mi-ai amintit de o poveste spusă de Paco de Lucia — când Al di Meola l-a invitat să urce pe scenă împreună, Paco i-a zis, emoționat, că nu crede c-ar fi în stare să facă ce face el acolo. Di Meola a râs, normal. Cum să nu poți?! Dar Paco chiar o zicea serios — improvizația i se părea ceva uluitor. (Mai povestea că la primul concert comun a avut trac și i s-a părut că nu se mai termină piesa… la nivelul lor, o „cădere” înseamnă un gol mic de aer, nu o prăbușire.)
Așa și cu versul liber versus cel clasic: pare mai greu sau mai ușor în funcție de cine îl practică și de la ce nivel privește.
Despre a fi amator — cel mai bun sfat de la un antrenor de box e: ferește-te de amatori. Ăștia îți dau KO fără să știe cum. Diferența față de un profesionist? Nu știe de unde i-a venit și, mai ales, nu poate repeta. (L-ai văzut pe Mircea Badea, știi ce zic.)
Cât despre site-ul ăsta – îl privesc ca pe un talcioc de poezie. Scriitorii adevărați nu vin aici după confirmări, că știu deja ce pot. Dar din toată zarva și balastul, se mai găsește câte o bijuterie părăsită pe marginea trotuarului, lăsată să se prăfuiască (era sa fac o gluma tampita, dar ma rezum la a face precizarea cuviincioasa - nu e cazul textului de fata).
Problema reală? Onestitatea. Când „mărunțeii” uită să-și vadă vârful trompetei și se cred niște Miles Davis de Facebook, ba mai și țâțâie, se ceartă, se defăimează – cei care chiar au ceva de spus se satură și pleacă.
Amatorii sunt simpatici, amatorismul e riscant.

mi-a plăcut pentru că mi-a amintit de o dată când eram - nu in avion ci la spital pe o masa rece- cu buzele uscate și senzația aia că sunt acolo, dar parcă nu prea.
Ai surprins bine starea: prezent, dar suspendat, legat bine în centură, de gânduri, nu de scaun. Și tonul tău e simplu, fără emfază — ceea ce funcționează tocmai pentru că nu pare să încerce prea tare. (Deși “mestecăm în liniște norii congelați” sună puțin ca o reclamă la înghețată pentru astronauți.)
Mi-a plăcut cum, dintr-un disconfort banal, ai făcut o liniște clară. Și chiar și colivia ta zboară fără drame

să zic ceva despre text? De exemplu s-o întreb pe autoare cum se aude zapada sonor sub fereastră? Sa despre metafora... dar lasă; mă opresc aici, ca să nu deranjez spirite pornite in dispute prea elevate

care face balet pe muchia dintre creativ și destructiv, cu genitivul transformat în protagonist activ, deși cu suflet negativ. Totul curge intuitiv, uneori prea subiectiv, dar suficient de exploziv cât să-ți țină atenția în priză. (Sper doar ca un editor hiperactiv să nu considere observațiile mele de natură alternativă un derapaj subiectiv și să mă reducă, fără ezitare, la un simplu adjectiv derivativ)