Seară de mai care miroase a martie

Am să-mi încep mesajul în urma lecturii poemului, pornind chiar de la titlul original și ales cu inspirație: "Seară de mai care miroase a martie", pentru că prin simbolul primăverii și din perspectiva sentimentului de iubire - adus ca temă în poezie - este romantic. Eu îi văd povestea, deoarece de multe ori, am rămas captivă unui "miros" specific serii de mai, caracterizate de parfumul floral, de aerul rece, uneori, aducând mai degrabă a început de anotimp și chiar de aroma mâncării de casă, care împlinește această magie caldă a renașterii, a iubirii, a ceea ce înseamnă ființă și ceea ce îi cere simțirea să facă. În versuri predomină viața, iubirea, dar și tensiunea cotidianului care le secondează. Descoperi, ca un paradox exprimat cu ironie, că nu ai timp să trăiești autentic în aceste vibrații ale serii de mai, ale iubirii; convențiile realității au această abilitate de absorbire a sublimului, dând iubirii reflexe capricioase, reci, de martie. Stilul are nuanțe subtile de umor, tragism, luciditate, mister, romantism...
Mi-a plăcut poemul! L-am remarcat! Pornind de la mirosul unei seri de mai - pentru care m-am întrebat mereu dacă și alții îl percep la fel - am mers pe firul liric, mulțumindu-vă pentru ceea ce am citit.

n-am avut nicio clipă impresia că s-a vrut pretext pentru o persiflare rafinată.
Am rămas constant într-o stare plăcută de nedumerire atentă și îngrijorată, specifică acelor momente din Le Dîner de Cons.
Firește, mă număr printre cei foarte ușor de indus în eroare.

dacă aș fi într-o pasă romantică, aș completa astfel:

arunc o piatră și mă întreb,
oare pătrunderea ei, pe apă o doare?
o fi vreo mușcătură,
ori poate o arsură
sau doar o-împreunare?
poate-i doar umedă îmbrățișare,
un alint pentru biata piatră
pe-o cale-întâmplătoare

cum nu sunt, zic că e luni toată ziua, dar și mie îmi place luna mai
cu zumzetul ei...
cred că prin 2022 a mai fost un mai deosebit

Ludic și percepția extrasenzorială și transcendentală duc, pentru fără niciun dubiu, la Roata cu o singură spiță, de Nichita. Același tip de dezvoltare, același final concluziv. Cadrul e diferit, adaptat la vremurile moderne, mâncarea chinezească, covid, dar direcția, intenția și percepțiile sunt aceleași. Poate că simt mai bine decât toți acest lucru, fiindcă Bogdan, Eu și Nichita avem ceva în comun. Suntem berbeci, iar trăsăturile poetice ale nativilor berbeci sunt inconfundabile.

Fără pentru, înainte de fără niciun dubiu

Geană–Caragea–Nichita–berbec, până și luna mai și-a cerut transferul în octombrie, să mai bea un ceai și sa comande o pizza la glovo! Sau la tazz?

urmezi după noi. Ghinion! Totuși, La mulți ani!

Textul acesta, mai degrabă, spune mai multe dincolo de cuvinte. E aici un fel de regret că sub masca nu s-a putut spune mai mult, de teama „guvidului”. (!)
Acum glumesc și eu, să nu vă repeziți toți „berbecii” pe mine, că mă doborâți, cât oi fi eu de „taur”!