tăietură

un mai mare ”dat” unitar

Dragă Claudiu, un text curat, care îmi aminteşte de începuturile tale, de relaţia ta cu părinţii, de sentimentele cele mai pure. Există şi un pic de optzecism convertit la douămiism, dacă fac o paralelă la asemănarea cu Poema chiuvetei, la felul în care observi tot de ce întâmplă, din universul claustrofobic, specific optzeciştilor. Evident, douămiismul vine prin acele ghiduşii pe care le faci cu musca înecată în propriul zgomot sau cu finalul cam flegmatic. Una peste alta, îţi doresc mult succes în repostări sau noi postări!

M-a deprimat exact cât trebuie. Dar cel mai mult îmi place cum respiră. Și, evident, un omagiu adânc taților care știu cât de important e să-și facă timp ca să-și învețe fiul chestiile esențiale. Al meu (de exemplu) m-a învățat să fluier cu tril.

Sau mai bine nu - îi las deschisă calea domnului Caragea în a ma corecta acordurile între tați si fii.

la Tatăl Ceresc şi tatăl fiziologic, ca la cei doi taţi ai unui singur fiu, este bine, dragă Doru! Se mai poate şi altfel, dar oamenii ca noi nu trebuie să-şi facă griji în această privinţă!

Mi-au plăcut primele trei versuri, acelea mi s-au părut surprinzătoare. Despre celelalte versuri nu spun că n-or avea anumite virtuți, însă, n-am rezonat eu cu ele.

Am rămas oarecum în așteptarea mai multului după preambulul foarte reușit, încheiat în fatalitatea parcă, a mâinilor atârnate.
Apoi a venit musca, și căutarea-găsire puțin tehnicizată însă, a contrastului lumină - sunet. De aici însă, țeava, picăturile dorite ca umplând camere, betonul, relatările (chiar dacă oferind o adâncime existențială) de la știri, amintirile prea puținului lăsat nouă încercând să ne apărăm viețile, devin balast, salvat doar de imageria rădăcinilor de molid pictând miezurile de adevăr din adâncuri.
Finalul, poate banalizat de Hans, revine cu implacabila lehamite a vieților proprii, la care rămânem to mai des, plictisiți spectatori.
O lectură interesantă, ca un spetacol al unei tentative de înfrânare a tempus fugit.
Umilă părere doar, poate elevarea amplitudinilor prin condensarea secvențelor, ar primeni întregul.

Cu respect,

rcm

Iulia, mulțumesc, ești foarte drăguță. Ai dreptate, nu e o formă foarte frecventabilă iar în cazul meu se manifestă destul de rar, fiind mai degrabă o fază intermitentă și nu un stil constant. Apreciez foarte mult comentariul și mai ales steaua ta. Mă bucur că te numeri printre cititorii fideli ai textelor mele. Ce e drept, ai spus de nenumărate ori că ar trebui să încep din nou să postez. A durat ceva vreme dar așteptarea a luat sfârșit. Fie că mă crezi sau nu, nenumăratele rânduri în care mi-ai spus că ar trebui din nou să scriu au avut un anumit efect (la fel și textul Adei).

Ionuț, începuturile mele aici nu au fost despre părinți, ci, despre o fată, al cărui tată era prozator. Fata nu știu dacă mai e la fel, tatăl însă pare neschimbat. Dar la un moment dat am scris și despre părinți, ai dreptate. Mulțumesc pentru vizită și încurajări.

Doru, intuiesc că textul te-a deprimat la fel de mult cât și pe mine. Mărturisesc că ceea ce se vede e exact ce mi-am dorit, nici mai mult și nici mai puțin.

George, e perfect în regulă dacă măcar trei din versurile de mai sus au ajuns la tine. Uneori puțin înseamnă mult.

Romulus, e un text destul de abrupt în comparație cu celelalte. Probabil mai de „nișă” un pic, cu toate astea, dacă a venit, a trebuit să îl scot. Înțeleg că vezi necesare tăierea și esențializarea (probabil ca la un moment dat va urma și o revizuire a textului). Comentariul tău e pentru mine o analiză constructivă.

Comentariul tău m-a făcut să arunc o a doua privire asupra textului și mi-am dat seama că, din greșeală, postasem o versiune mai veche. În varianta finală, versurile „încerc să mă ridic / dar picioarele îmi sunt turnate în beton.” nu mai apar – le tăiasem tocmai pentru că fragmentau inutil textul. Așa că îți mulțumesc pentru comentariul constructiv, care mi-a atras atenția asupra acestei scăpări.

Claudiule drag,

Primele citiri și comentariul, au reflectat tot ce-am ”văzut”, ghidat de muzicalitatea pe care o percep, fără voie.
Rar, aprope niciodată nu-mi exprim aceste ”viziuni”, fără ca dirijoru-mi lăuntric să fi fost capabil să simtă întreaga partitură.
La fel de rar se întâmplă ca acest ”dirijor” al meu, să se întâlnească la masa tăcută pentru cei mai mulți, a muzelor, cu dirijorul lăuntric al autorului. Aflu, ca și-acum, de toate acestea, doar atunci când dirijorul autorului îi dezvăluie aceste taine lui, autorului, în acest caz, domnia ta.

Recitirea a devenit fluentă, clarificând că într-adevăr, a fost tocmai pasajul pomenit, ancora, sau balastul ante-menționat.
O altă ”lume” s-a dezvăluit prin fluență, o pictură vie a podurilor dintre generații, unde tați rămân nemuritori, unde scuipatul la distanță își pierde banalitatea, unde zilele ca picături de robinete scârțâinde se leagă de zgomotul muștei devenit oracol al vocilor pe care sufletul refuză să le lase prinse de capcana spleenului monden. Periuța de dinți a devenit act de purificare, iar scuipatul final, exercițiu obligatoriu de perenizare a memoriilor.
Și din nou, cazematele cu amintiri de războaie care se zbat să revină în istoria clipei, devin iar, răpuse de rădăcinile molidului de verde etern, crescut din sângele de neuitat al celor care ne-au învățat a scuipa în ochii a tot ceea ce nu trebuie să se repete.

Aprecierea celestă, a devenit acum, obligatorie.

Citit și recitit cu drag, rămân pe metereze să te mai citesc.

rcm

La ei m-a dus gândul cele 2 schelete din cazemate.
Asta dacă Laur ar fi așteptat în continuare învierea Ustinei.

La ei m-a dus gândul cele 2 schelete din cazemate.
Asta dacă Laur ar fi așteptat în continuare învierea Ustinei.

Erata: la commenturile anterioare au intrat doar o parte din comentariu

La ei m-a dus gândul cele 2 schelete din cazemate.
Asta dacă Laur ar fi așteptat în continuare învierea Ustinei.

Poate îmi explica un editor pe aici de ce nu mi se poasteaza comentariul integral.

Mie să știi ca îmi place cǎ e mai compactă poezia ta, decât cele mai ample, de cursă lungă, cu care ne-ai obișnuit.
E compactă nu doar ca formă, ci și ca feeling.
O nostalgie. Ploaia, lumina răsfrântă, poetica romantico-minimalistă a ruinelor, senzația fiziologică de alienare, imaginea copilăriei, prin prezența tatălui, armele împotriva lumii, pe care le predă fiului (tatăl, de un jemanfișism descumpănitor și șarmant în același timp, pe care fiul cred ca a știut să și-l însușească cu pricepere).

Eu n-o să îți spun să mai scrii. O să îți spun să scrii doar când simți să scrii.

Îți dau și o steluță, a mea să știi ca e mai specială, nu se vede lângă titlu, decât dacă închizi ochii.
Pupici!

Romulus, textul se bazează suficient pe ruperi de ritm și schimbări bruște de plan, așa că, într-adevăr, în virtutea economiei ritmului dar și a fluidității, era necesar să schimb ceva. Îți mulțumesc pentru semn dar mai ales pentru interpretarea detaliată de mai sus.

Ada, textul e un intermezzo. Urmează desigur altceva, care va migra către orizonturi un pic mai diferite. Cu privire la scris, mulțumesc :)