Nici un părinte nu doarme
în noaptea de dragoste a copilului lor.
Stau întinși pe preșuri în
jurul copacilor
să audă iubirea.
La polul opus,telurici și vii
copiii se joacă,
sar coarda
Lumina care-i cade indiferentă și gălbuie pe obraz n-are încă puterea să-l transforme, se picură lumina și nu creează nimic, poate din cauză că e artificială, poate că obrazul lui e prea patinat de
Nu mai contează că-i ploaia plici peste piele acoperită de țesătura albă de bumbac... până-n brâu se ființează tricoul, până-n suflet e bocancul strâns, șirete șireturile, se iau la sfadă :
- Ce-o
(noapte de noapte mă ascund în păstaie. locuiesc cu boabele, sunt și eu o boabă, ca și ele. e locul în care mă ascund și locul în care mă găsesc. boabele și eu - într-o înfrățire simplă, visăm la
uneori e greu să recunoști
că în tine se moare
că în tine pute a leș
că în tine e o morgă
că frigiderele s-au stricat
că tu însuți ești un cimitir
iar nasul îți străpunge fața
de când te-ai născut
ca
s-a împlântat muzica între urechi
goana se termină aici
dar altădată
de-aș fi fost flamură
ți-aș fi fluturat inima
cum tu batista din tren
mișcare dinspre mișcare spre
pietrele trec apa
fac sandvișuri
lipesc
umbra de trup pasul de drum ozonul de pământ felia de tot
azi-ul de mâine trenul de gară timpul de ceas hrana de gură punctul de cerc
și rana de durere
între ele
du-mi degetele, unul către altul,
înaltul tău întins
ce te-ai face
dacă aș sări deodată-n luntre
și m-aș face de-po-se-da-tă,
de ape,
de zori,
de albastru?
ai mai găsi săpunul
n-am reușit să cresc pentru nimeni niciodată
mă tem de vârsta mea ca de un om necunoscut
m-a preocupat numai prelungirea tăcerii
perdeaua de după care privesc cum bărbatul meu
pleacă păcătuind
am frământat aluatul cum mi-ai cerut
cel mai greu mi-este însă la capăt de rând
începutul adoarme-ntre limitele tale
la judecata de apoi voi fi arin vei fi mirare
cobor în cearșaf să-ți aduc
să vezi cum pielea ți se întărește peste carne și să nu poți face nimic
jenibil
cărămizile cresc pe dinăuntru iar ferestrele sunt sudate
eu stau atârnată în cui de ceafă și aștept să îmbrac pe
mi-aș dori să mor acolo unde se adună toate rugile lumii ca să îmi simt oasele pătrunse de ev
să mă abandonez tuturor voluptăților împătimite de străbunii mei în barbă și-n cetate
dar nu mai știu
într-o bunăciune de zi
o să-ți smulg buza de jos
cu dinții și-o să te las să atârni
ca un semn de întrebare ridicol
o să-ți sug creierul cu un pai
înfipt isteț în ceafă
iar la final o să te
În jurul meu duhnesc a viață
nouă sute nouăzeci de oameni
ca-ntr-o temniță
de nouă sute nouă zeci de oameni
sunt atinsă pe frunte
am mirul lor curs pe umeri
puterea lor peste ochi.
Și ei se
parcă eram pe cruce
cu fruntea țintuită-n lemn
sângerându-mi lumea
din pieptul meu creșteau păsări
cu ciocul orange
toaca bătea în aer
ultimele cuie de speranță
parcă eram pe un
nu fac decât să merit să te-aștept
în piața universală a apelor
oarbă cu aceeași uimire fără protocol
ascunzând în vizuina sângelui
sărutul pentru lăcașul din spatele genunchiului
și o
când mai vedeți pe stradă o femeie înaltă
cu galene gri samsung teniși galbeni converse us made
nu încercați să îi ghiciți privirea
sub ochelarii de soare paul belmondo în vremurile lui bune
sau
( acest text nu e lung
e inalt)
viața mea
explicată și adnotată limpede
ca o culegere de algebră
dar post-mortem
sunt mereu cu un pas
înaintea ta
tu ești următorul
trebuie doar să umblu
*
mă
aici se află lumina înrobitoare a laptelui
în sânii acestor clipe fecunde în care
mă tăvălesc pe lespezile de până la tine
aș tăia cu ușurință toate buruienile
aș putea lupta cu pasul meu ce mă
vinovată.
uitați-vă cât de înalt e gradul de vinovăție al femeii
care se uită la mine ca să se uite pe sine,
domnule general
a ajuns aici făcând găuri în cer sfințind tranșee
sărind pârleazul
în faza estetică a existenței mele
/în care tot ce-mi doresc este să mă fut
inspirat și spontan
ca o lacrimă/
salman rushdie chris martin și călin
adică cei trei mari bărbați
prin care am
așa că totul este cum ai spus că va fi
un pic sărat genunchiul a pledat nevinovat
rănile s-au vindecat și ne-au crescut scoici
în loc de cruste
nu mai pășim demult cu spatele pe ape
ne
pentru că omul meu este un om ca toți oamenii
și ar putea purta orice nume de om de pe planetă
eu am să îi spun
dumnezeu
*
sunt beată de fericire așa că
planeta mă poate invidia
Astăzi mi-am luat de la chioșcul de ziare, în urma provocării lui Călin, revista Dilemateca.
Se pare că în zona existenței mele veștile bune ajung mai întâi la Sighișoara.
Important e că, în cele