Dacian Constantin

Nici un părinte nu doarme în noaptea de dragoste a copilului lor. Stau întinși pe preșuri în jurul copacilor să audă iubirea. La polul opus,telurici și vii copiii se joacă, sar coarda

Lumina care-i cade indiferentă și gălbuie pe obraz n-are încă puterea să-l transforme, se picură lumina și nu creează nimic, poate din cauză că e artificială, poate că obrazul lui e prea patinat de

(noapte de noapte mă ascund în păstaie. locuiesc cu boabele, sunt și eu o boabă, ca și ele. e locul în care mă ascund și locul în care mă găsesc. boabele și eu - într-o înfrățire simplă, visăm la

uneori e greu să recunoști că în tine se moare că în tine pute a leș că în tine e o morgă că frigiderele s-au stricat că tu însuți ești un cimitir iar nasul îți străpunge fața de când te-ai născut ca

s-a împlântat muzica între urechi goana se termină aici dar altădată de-aș fi fost flamură ți-aș fi fluturat inima cum tu batista din tren mișcare dinspre mișcare spre pietrele trec apa

fac sandvișuri lipesc umbra de trup pasul de drum ozonul de pământ felia de tot azi-ul de mâine trenul de gară timpul de ceas hrana de gură punctul de cerc și rana de durere între ele

du-mi degetele, unul către altul, înaltul tău întins ce te-ai face dacă aș sări deodată-n luntre și m-aș face de-po-se-da-tă, de ape, de zori, de albastru? ai mai găsi săpunul

n-am reușit să cresc pentru nimeni niciodată mă tem de vârsta mea ca de un om necunoscut m-a preocupat numai prelungirea tăcerii perdeaua de după care privesc cum bărbatul meu pleacă păcătuind

am frământat aluatul cum mi-ai cerut cel mai greu mi-este însă la capăt de rând începutul adoarme-ntre limitele tale la judecata de apoi voi fi arin vei fi mirare cobor în cearșaf să-ți aduc

mi-aș dori să mor acolo unde se adună toate rugile lumii ca să îmi simt oasele pătrunse de ev să mă abandonez tuturor voluptăților împătimite de străbunii mei în barbă și-n cetate dar nu mai știu

În jurul meu duhnesc a viață nouă sute nouăzeci de oameni ca-ntr-o temniță de nouă sute nouă zeci de oameni sunt atinsă pe frunte am mirul lor curs pe umeri puterea lor peste ochi. Și ei se

parcă eram pe cruce cu fruntea țintuită-n lemn sângerându-mi lumea din pieptul meu creșteau păsări cu ciocul orange toaca bătea în aer ultimele cuie de speranță parcă eram pe un

nu fac decât să merit să te-aștept în piața universală a apelor oarbă cu aceeași uimire fără protocol ascunzând în vizuina sângelui sărutul pentru lăcașul din spatele genunchiului și o

când mai vedeți pe stradă o femeie înaltă cu galene gri samsung teniși galbeni converse us made nu încercați să îi ghiciți privirea sub ochelarii de soare paul belmondo în vremurile lui bune sau

aici se află lumina înrobitoare a laptelui în sânii acestor clipe fecunde în care mă tăvălesc pe lespezile de până la tine aș tăia cu ușurință toate buruienile aș putea lupta cu pasul meu ce mă

vinovată. uitați-vă cât de înalt e gradul de vinovăție al femeii care se uită la mine ca să se uite pe sine, domnule general a ajuns aici făcând găuri în cer sfințind tranșee sărind pârleazul

în faza estetică a existenței mele /în care tot ce-mi doresc este să mă fut inspirat și spontan ca o lacrimă/ salman rushdie chris martin și călin adică cei trei mari bărbați prin care am

așa că totul este cum ai spus că va fi un pic sărat genunchiul a pledat nevinovat rănile s-au vindecat și ne-au crescut scoici în loc de cruste nu mai pășim demult cu spatele pe ape ne

pentru că omul meu este un om ca toți oamenii și ar putea purta orice nume de om de pe planetă eu am să îi spun dumnezeu * sunt beată de fericire așa că planeta mă poate invidia

Astăzi mi-am luat de la chioșcul de ziare, în urma provocării lui Călin, revista Dilemateca. Se pare că în zona existenței mele veștile bune ajung mai întâi la Sighișoara. Important e că, în cele