Cristina Sirion

am văzut iarba am văzut cerul scurmând în fereastră după om verde albastru verde albastru risipă te ridici în șa cu glezna-nflorită pentru că poți scăpa la urma urmelor ești viermele din

pe strada noastră trecea odată un tip șchiop și foarte urât avea desigur o cameră a lui undeva și-un briceag ieftin în formă de femeie mușcam din franzelă și-l iubeam de fapt pentr-un singur

am omorât un om în fața ușii l-am omorât neauzind și poate doar puțin neașteptând venea de obicei c-un papagal albastru pe umăr și pentru asta îl ascultam vreo oră, fărâmițând bucăți de pâine

nu-i vorba de mine, e vorba de felul în care te-apleci în afara ferestrei și prinzi ceva înaripat pe fugă smulgi din instinct cum te rotești dimineața în pat lângă un trup adormit și te tragi

(aveam pe umăr un șoim, mă rotea gând deasupra ta speranță obrazul ți-l ating cu mâna ca într-un geam fumuriu de la etajul treizeci și doi care nu se deschide - așa e făcut să nu se deschidă

în fiecare duminică e zi de spital, simone un hol nesfârșit pe care-l zgârii cu unghia cineva cântă prin ziduri n-ar fi nimica, simone au fost atâtea duminici fără porumbei de hrănit copiii

Ce frumos coboară șerpii tocmai din vitralii, îmi arăta un copil cu degetul întins către cer Eu eram încălțată cu un zmeu de hârtie vânătă și miros acru de gang M-am oprit o secundă Mă

Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur. Doar picioarele îi foșneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa și el

pe stradă pâlpâie un felinar fugim amândoi înăuntru ca într-un teleferic plin patru mâini pe o sticlă e ca-n povestea în care digul s-a spart și-a venit un copil a stat o noapte s-astupe cu

Paharul avea gura un pic ciobită și lui îi plăcea să-și plimbe degetul exact pe locul acela tăios, cicatrice în carnea de sticlă. Din vântul de hârtie, colaje arse, în spirale; orașul dispărea

nu lucruri, nu oameni uit, noroc că strivesc într-o lume minusculă mai întâi dimineața aceea cu strigăte de foci și caloriferul galben ca un submarin când eu eram într-o pulbere și tu credeai că-i

O pasăre nebună se tot aruncă în geam Se va izbi până la sânge Imaginea ei sau a altuia atât de la fel Se va zdrobi odată cu ea Și te iubesc mai mult decât vreodată m-am iubit pe mine În

Culcată alene pe un braț mirosea a verde a fân cald de femeie, Euridice Am întins fără să vreau o umbră peste tine era seară, pe tabla de șah se alungeau nebunii să se sărute Eu mă jucam

Animalul ăsta mic Cu inimă, stomac și piele Se mișcă Și nu îi înțeleg sforile, nu înțeleg De unde atâta suferință și sânge În doar câteva cercuri pe care Se mișcă E doar atât

Ceva a căzut printre ramuri, am crezut că e un pui împins din cuib instinctul a fost să m-acopăr ca pentru lovitură de aceea știu de câte ori privesc în sus nu voi putea salva pe

vara, într-un ultim vagon de tren am stat pe saci, cu rucsacul în brațe când am ajuns făcuseră din gară cântec și toți se legănau în hamace de praf arătau într-o singură direcție pe care-o mai

Apleacă umbra asta ruginie fă-o căuș și lasă-te băut tu vânt desculț, eu setea lui târzie tu iarbă eu rostită de apus Înnoadă-mă cu meri încă o dată la vârfuri printre albe risipiri să-mi

E o singură bancă aici în parcul cu sfori Norocul meu că a murit cineva Plăcuța spune că era tânăr, acum are banca lui pe care pot sta deși Langă mine e lipită o ciungă Copiii trec din nod în

Stătea pe marginea patului, cu fața în palme. Când a auzit bușitura nici măcar nu s-a întors. Cireșul ningea flori albe în fereastra numai până la jumătate, apoi florile se opreau împiedicate,

Atunci când leagănă, sau scutură cuțitul de cimbru ridică de jos un animal fără suflare părul mi-l scutură de pământ cămașa albă lăsată, pe marginea căreia voi călca din greșeală o

nu-i nimic că n-am să mai văd locul acela, pomii mâncați de omizi apa neagră în care ne scufundam și unul se prefăcea mort femeile cu ceafa arsă de soare, cazanele cu scoici prin fumul cărora

Deschide cortina de piele, aplaudau cuvintele cu palme prelungi și lasă florile astea cu tălpile arse să treacă așa cum mi-au venit pe buze sărut Se scutură pomii de zirconiu și-și frâng

uitucă, poate că încă prinsă de fusta mamei plimbând o colivie cu ceva cântător înăuntru uitucă îmi era milă de animalul galben păcălit de iubire uitucă, mă sprijin cum de fiecare pom se