Cristian Vasiliu

pentru G. „Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură, Ce-i promite că norocu-i e aproape. Dar

"Dragă prietene, Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe

Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale… Mă târâi spre tine prin ploaia de vise; Tu ține fereastra și ușa închise Căci Paris de foame și frig dă târcoale. Sunt semne în jertfe c-o parte

Nu vom putea opri îmbrățișarea Din clipa asta-n palmele căuș, Căci alte clipe ce aduc uitarea Ne bat și se înghesuie la uși. Vor fi și nopți mai albe și mai scurte Decât cele trăite până

Bifez cu X pe albul Hipnozei la nebuni, În calendar, iubito, Batjocura de luni Și mai apoi, pe roșu, Când ziua o împarți Calicilor, ghinionul Uitărilor de marți. Dup’ alte două’ș’patru De

E toamnă iarăși, însă nu mi-e teamă De umbrele copacilor strigoi, De norii plini ca ugerul de ploi, De camere cu negura în ramă, De-avânturi eșuate în noroi, De vinul ce bolborosește-n

Cu mii de chipuri, Muză, în nopțile febrile Ale juneții mi te-ai ivit ca un eres Și te-am pictat cu versuri pe tot atâtea file... Dar astăzi numai unul din ele ai ales. E cel mai pur și cel

De la o vreme ochii mi-i amăgește visul, Trec ca un duh prin spațiu și ca un stei prin timp, În fiecare cerc din Infern văd Paradisul Și-mi măcină ficatul un vultur din Olimp. Am totul la

Am căutat cu râvnă pepitele de aur Ascunse-n vadul minții și vinele de-argint În adâncimi de suflet; pe tine – Minotaur – Eu te-am găsit cu trupul în schimb, în labirint. Pe-atunci curgeau

Nu judeca Iubirea după tăria flamei Sau după danțul moale al formelor de fum, Nici după socoteala în timp și răni a dramei, Ci după diamantul care rămâne-n scrum. Nu-i judeca nici glasul,

Mi-e ruga împlinită când legiuni scăpate Din Iad îmi asaltează reduta și n-aștept De nicăieri salvare, n-am unde da în spate Și îmi aprind lumina răzmeriței în piept. Mi-arăt cu-n rânjet

În zvon de rugăciuni, de dimineață, Din cerul curățat de Înviere, Lumina grea și dulce ca o miere, Curgând pe trupuri, suflete dezgheață. Se-acoperă orașul cu o ceață La somnul după-amiezii,

Sunt nopți câteodată, cât Iadul de adânci, Când mă întreb cum este să poți de dor să plângi; Când străzile-s uitate de pași de muritori Și îmi ascund prin ele delirul până-n zori; Când pot să fiu

Și-n mine am aflat ca zace Un demon chinuit de sumbra Și cruda poftă de a face Pe întuneric sex cu umbra.

Nu las nimic în urmă, nimic nu mă așteaptă; Duc tot ce am cu mine, pe umeri și în piept; Nu mă ascund de umbre, ci merg pe calea dreaptă, Chiar dacă spre trădare și moarte mă îndrept. Nu-s sclav

Te-ai dus acolo unde și frunzele în toamnă Se duc de vânt curtate, te-ai dus să te cununi, Să te întinzi pe-altare, în altă viață, doamnă, Dar te-ai întors la mine în ostrov cu furtuni... Putea

Cu cei pierduți ca mine, destinul este blând Și n-am s-ajung acasă, ca Odiseu, curând; Vor trece mii de acte din inocenta dramă A vieții mele, până lui Charon voi da vamă; Și după fiecare rol

Cuvântul spus „Iubire” n-o să sfâșie cerul, Păcatul n-o să-l smulgă din gând și carnea rea, N-o să plătească lumii tot sângele și fierul Și n-o s-oprească Timpul, dar cel ce-l simte – Da! Dăm

Nu-i tristă ziua-aceasta, ci tristă-i întâlnirea De peste ani, când poate vom fi zbârciți, dar vii, Și ne-o vorbi de toate, dar nu despre iubirea Ce-ar fi putut să fie în noi și nu va fi. Azi

Sunt încă treaz când rana apusului se-nchide Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit, Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide Cum se întrec în jale cu vântul răgușit. E un sublim amestec de

De n-ar fi fost cuvântul în viața mea amară Aș fi rămas nevolnic, cu teama de scântei, N-aș fi putut cu fapta să-mi făuresc o scară Ca să ajung la tine, în slavă, printre zei. Aș fi purtat