Cristian Vasiliu

Motto : “eu nu am vrut să ucid fluturi“ Cristian Munteanu De-acum ucidem fluturi și ridicând din umeri Ne adormim iubirea cu despărțiri molâi; De-acum te uiți ‘nainte și treptele îți

Iert micile-ți păcate când absența Mea se-ntâlnește cu-anii tăi cei sprinteni, Căci fără seamăn crește frumusețea, Când trena-i o ispită pretutindeni. Ești nobil și frumos; pentru plăcere O

Se scurseseră câteva minute și am considerat necesar să interpretez rolul trezirii, cât mai evident pentru a capta atenția Danei, inițiind astfel tratativele împăcării : am oftat dulceag, parcă

Vom deshuma tăceri în noaptea rece Cu fulgere, din buza violetă; Vom proclama prăpăd și nori de cretă Prin sufletele caste ne vor trece. Vom surghiuni adânc ora secretă, După o veșnicie -

Credeam fierbinte-n toate minciunile mințite De buza ta `nroșită ca pielea unui măr, Dar iată: mi-e credința atâta de cuminte, Că dragostea din vorbe-ți se face adevăr. Se face duh ce iartă

E secetă mare de-acum în orbite; Ne-așteaptă o foame de foc și cuvânt, Iar tu, fără noimă, minciuni aurite, Mai crezi și mă pui în postura de sfânt. Schelălăie umbra sub talpă căci mi te

Te sfâșii cu sărutul și îți zdrobesc făptura Cu-mbrățișări; în mine te-arunc ca într-un hău; Iubirea mea-i lumina ce vatămă pictura, Căci binele se schimbă sub patimă-n mai rău. Ești hrana unui

Din floarea mea cănită albinele n-adună Polenul plin de sevă, de pară și de plumb, În care zace-ascunsă, de subreda minciună A soarelui, câmpia de aur sau porumb; Și nici sărutul apei, când se

Degeaba pui zăgazuri de silă și de sânge, În nopțile de iarnă, la geamuri și la uși; Sigiliul resemnării tăcute îl voi frânge Cu un sărut și-n tine eu am să-mi fac culcuș. Din camerele goale am

Partea I Mirela Lungu: (Îmi bag picioarele în ea de viață!) Îmi bag picioarele în ea de viață, Ma doare poezia drept în cot! Eu te-aș pupa, iubitule, pe bot Când îmi prepari cafeaua-n

Te-aleg cum își alege artistul o bucată De marmură. Din tine îmi voi sculpta febril, În atelierul muzei noptatice cu-o daltă De carne înflorită spre ceruri, un copil. Te-aleg și el m-alege, căci

Mâzgălituri I – Cântece cu îngeri de Rainer Maria Rilke Dintr-odată lumea Albă mi se-nchide, Peste ochii-mi negri Pleoapele îmi cad; Somnu-mi dă târcoale Da’-năuntru vid e: Îngerii lui Rilke

Iubirea e un vierme de aur calp ce mușcă Din inimă; Iubirea e ca un bumerang; Iubirea-i o sentință ce te coboară-n cușcă Pe viață sau te urcă, legat la ochi, spre ștreang; Iubirea-i lup de urlă

Nu-mi poți ierta greșelile trecute Și-mi spui că-s șchiop și mă-nconvoi. Mai mult Ce pot să fac, ajuns la senectute, Decât să tac în beznă și s-ascult? Căci nu-mi poti da, iubite, nici

O babă deversa în tomberoane Maro, uleiul rânced dintr-o tavă; Ploua cu-amoc și lacul de otravă Se infiltra prin tainice cotloane. Se ascundea prin ganguri o epavă Sfrijită-a unei vesele

Eşti hrana ce îmi ține-n viață gândul, Ca-n lupta pentru tine să mai sper Şi ploaia ce acoperă pământul Din care eu – sărac – îmi cresc averi. Cu tine mă

Am să închid c-un zâmbet de mulțumire tomul Iubirii, ca de lacrimi sărate să te cruț Și ca să uiți mai lesne pentru vecie omul Neîntrecut de nimeni în vicii și virtuți. Străini, la șezătoare,

Doar un copil! ... Da! Asta sunt ... doar un copil! Dar și ea este un copil și mi se pare că sunt la fel de îndreptățit să fiu copil. Cel puțin printre oamenii aceștia care nu mă cunosc, pe care nu

Ce toamnă ciufută, iubito! Îmi plouă Direct pe-aragaze și nu este chip Să-mi fac o omletă decentă din ouă De șarpe iar frigul mă face să țip. Îmi simt umezeala parșivă în slip Ce toamnă

Și eu am pierdut! Eu ... am pierdut-o pe Ea! Umbra ei firavă s-a topit, tot așa cum a apărut, în neant. Cine stie?; poate am alungat-o cu nepăsarea mea, am umilit-o cu egoismul meu capricios sau am

Era atât de frumoasă! Avea ceva din aerul nepământean al unei sirene rătăcite pe mal când mă îneca cu ochii ei ba gri, ba verzi, ba albaștrii și cred că asta era lucrul care mă impresiona cel mai

odată cu lumina, prin hârtia cusută-n geam, a început să doară și glasul negru-al frigului de-afară, vestind colindul scurs din infamia Crăciunului, în inima de ceară a lumânării flasce și în

Îmi încordez emancipat gândirea La șirul lung de cercuri îndesate Armonios în arii de pătrate Și nu găsesc, la limită, ieșirea Prin dansul de fractalii complicate, Ce mă seduc și-mi tulbură