Pe când era iubirea și primăvara-n toi,
Pe căile luminii vedeam în ochii ei
Ce se-ntâmpla în mine și continua în trei,
Ce se-nmultea cu unu și se-mpărțea la doi:
Un măr și așteptarea festinului
Dacă ar fi esența cărnii gândul,
Nu m-ar opri distanțele mârșave,
Ci le-aș străbate surâzând ca vântul
Ce-adunce-n portul tău iubit epave;
Nu mi-ar păsa ca între noi pământul
S-a așternut
Nu poți iubi – negarea-i o rușine! –
Pe cel nechibzuit cu-al său prezent;
Nici tu, chiar de-alți te iubesc pe tine,
Pe nimeni nu iubești, e evident!
De ce îngădui urii să te-ndemne
Ca
Nu mai slujesc Cuvântul; mi\'e carnea pe tarabe
Întinsă; mă disecă c\'o pană încă flască,
Dar țanțoș parcă ține barosul între labe,
Un poetaș din ce\'ia ce scrie versuri slabe
Și\'apoi
Acum întreb și ascult oglinda! Întotdeauna am fost atent la toate firele de nisip ce cădeau din mine: dorințe, vise, sentimente și le-am drămuit în cântarul minții și al sufletului cu zgârcenia unui
Ca mirul prin vitralii,-n zori, lumina
Brodată,-aprinde aura, și sfântul
De marmură dezvăluie cuvântul
Ce-alina boala, bléstemul și vina,
Iar sub cupolă se așterne tina
Procesiunilor de
Cu pasul molcom ai trecut hotarul
De ceață sidefie și în urmă
Ai mai întors o dată capul sur; mă
Trec goluri și mă zguduie amarul.
Am adunat din ochii tăi o turmă
De binecuvântări și alb ca
Cuvintele acestea ce au surpat tăcerea
Clădită între mine și tine a reproș
Ascund în coji minciuna mai dulce decât mierea,
Disprețul și trădarea cu-n țipăt de cocoș!
În clopotul din suflet mi-a
Un voal se țese-n prispă din picături murdare
Și vântul se agită din ce în ce mai tare
Lovind cu-n șuier cornul; focu’-i slăbit în sobă.
Un lup, pornit să prade, se-aude-n depărtare
Urlând
Sonet XXVII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
Când noaptea patul mă îmbrățișează
Și-mi dăruie odihnă celor vii,
Mintea-mi rămâne înăuntru trează
Și îmi pornește-n lungi
Religia mea nu se hrănește
Cu țipătul cocoșului de trei ori...
În religia mea fiecare ascunde
Înăuntrul său un zeu ce își recită
Pe dinafară testamentul.
“Iubiți-vă zeii!“, vă spun,
“Cum vă
Trezit de abanos și de claxoane,
Înot ca broasca-n valul de roboți
Ce-ncalecă pe șarpele cu roți,
În dimineți de sticlă și betoane.
Ascult, din plictiseală, doi bigoți
Din față, cum se-nchină
Plecarea, cel puțin pentru mine, a fost atât de pripită încât neexistând pregătiri deosebite, am plonjat abrupt în această excursie. N-am apucat să mă adaptez schimbărilor, n-am apucat să mă
Înlănțuit de-un soare malefic drept osândă,
Am așteptat zadarnic îmbrățișări ce ard
Și n-am băgat de seamă, sub orizont, la pândă,
O lună zvăpăiată cu ochii de smarald;
Am adulat lumina venită de
De veacuri în derivă, tot sufletu-mi, cu plânsul,
L-am prefăcut în groapă pentr-un imens cavou
Al dorurilor, însă, pe când săpam, într-însul
Mi s-a născut și râsul cu-n înmiit ecou.
La fiecare
Deschide! Primăvara îți ciocăne în pleoape,
Cu brațul ei de aer sfios și-nmiresmat,
Ca să-ți alunge somnul și visul ce-l încape,
Schimbându-ți cu lumina cocioaba în palat.
Văd molia tristeții cum
“Primavara” de Cristian Vasiliu
Se-anunță primăvara
Cu-n buzdugan de patimi
Și rații de căldură
În tocul de la uși,
Iar eu, ca niciodată,
De frica avalanșei,
Adulmec pe la
Ianuarie – torturi de frig. În noapte,
Răstălmăcit de umbre, prin fereastră,
(Ca zeii-americani sculptați pe creastă)
Un chip vetust se-acoperă cu lapte.
Îngheață lent în jur tăcerea
Ecce poeta tristis! - monstruoasă
Agrafă-n părul lunii; idolatră
Minciună care suduie și latră
Abisuri de pe margini de crevasă.
Ecce poeta felix! - prunc de șatră
Dansând prin colbul verilor,
Celor fugiți/plecați din țară
Un animal, nici struț și nici cămilă,
Ce-și tânguie gibozitatea coaptă
Și grea ca piatra lui Sisif, în soaptă,
Cu țeasta înhumată sub movilă,
Cu dosul spre
Mă spovedesc: în mine n-am așezat iubirea
Mai sus de viață fi’ndcă n-o cunoșteam de-ajuns
Și-n fuga mea zăluda mi-am vindecat orbirea
Abia când la mormântu-mi cu moartea am ajuns.
În locul meu
Sonet IV (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
Varianta I (2016)
Copil nesocotit, de ce-n iubirea
De sine-ți cheltui darul frumuseții?
Nu-ți dă nimic, ci-ți împrumută Firea
Vremelnic doar
Ca-ntr-un asalt al ultimei redute,
Pe lângă muri se strâng batalioane
De trupuri sprijinite în bastoane -
Soldați ai unei cauze pierdute.
Își dau onorul horcăind cu toane
Și se zbârlesc
CV