Carmen Sorescu

Înainte de a citi poemul vreau să-ți spun că tot timpul cât nu am fost împreună Ți-am ascultat melodiile, m-am îmbrăcat în cămașa ta, fumam cu degetele ca tine Te imitam în lipsă, încercarea de a

Vorbești despre dragoste vorbești ca un copil agitat care și-a pierdut mingea Dai din mâini, explici, faci itinerarii, schimbi legi, spui că geamul spart a fost spart Din greșeală, nimic nu-și

primăvara nu scriu primăvara îmi pun ființa la încolțit sub acest strat protector, călduros de carne vie încep să cresc absorb prin mâini, prin ochi, esențe vitale extrag din oameni sângele

De multe ori cobor în fugă pe scările blocului Niciodată nu am știut de ce Pentru momente bune parcă mă părăsesc Corpul singur se duce în jos, singur și abandonat Fâșii din mine se desprind ca

am să-ți scriu mereu poeme de dragoste de pildă, unul dintre ele poate începe așa: în fiecare zi același regim, același aliment/ același geam pe care-l sparg adânc la aceeași oră/ un țesut cu

Aș păși desculță în camera ta s-ar face brusc întuneric Ferestrele ar dispărea, ochiul de sticlă prin care aș vedea copiii Cum bat mingea, trecătorii grăbiți, îngerii la soare, ai fi tu Lacătele

mă afund în tine simt picioarele reci, cuprinse de o apă stranie mai întâi îmi amorțesc tălpile ca într-un vis când ai senzația că te miști dar de fapt stai pe loc apoi apa urcă până la

Deasupra ta e un amestec de poezie și miez de pâine caldă, ceva care ține de foame Sunt opere de artă, mișună peștii prin aer, cobrele dansează, iarba crește Așa dintr-o dată, sub palmele mele e un

când intru în orașul meu se face liniște, mașinile se opresc, luminile se sting oamenii fug în acele învelișuri osoase niște broaște țestoase adaptate cu greu la uscat care nu mai pot alerga până la

când mi se face dor de tine aprind luminile orașului la ora 12.00 în spatele casei pe marginea autostrăzii soarele apune într-o secundă mulți îngeri își curăță aripile de impurități se

Poeții în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd Sunt acoperiți de ei înșiși, de acest strat negru, de smoală Cu care se lipesc de alți oameni, și tot așa La rândul lor oamenii își lipesc

chiar acum mă ascund în acest poem trag draperiile și prin crăpătura lui privesc la tine după cum vezi nu e perfect mai am de modelat până zidurile vor sta drepte plastilina s-a

Am fi putut să facem un paradis dis-de-dimineața când pisicile încă mai dorm Unde nimeni nu se lingușește să primească mâncare, unde fetușii nu se aruncă Din pântece și unde iarba crește dinspre

* cuvintele mi s-au anemiat fluturele mă atinge și moare hrana lui s-a stricat * zeii mă toarnă-n pahare îndelung la masa unde umbrele nu cad niciodată * peronul se prelungește până la

Nu scriu la terase, nu vorbesc cu oamenii, nu obișnuiesc să-mi scot foile Laptopul din geantă și să scriu, prin cap nu-mi trece nimic, doar privesc Absorb, bag sub piele involuntar, când ajung

toate rutele pleacă din tine de la point zéro-ul inimii tale sensuri giratorii care se dilată se contractă urmând anotimpurile dintre noi mereu se nasc fulgere ne cresc alte rădăcini de obicei

Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie Tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă Viață, să fac un lac de acumulare și-ntr-o zi m-arunc în adânc Și să-ncep să scriu,

el este aici în camera mea, singur, pustiu cu toate teoriile căzute pe covor nu îl interesează nimic să încep cu întrebarea: încotro? nuvele și căsătoria lui emily dickinson cu ea însăși la

cândva erai orașul meu subteran te ascundeai de intemperii, de războaie când proviziile se terminau mușcai direct din mine până venele s-au erodat, nu de vreo afecțiune ci de o boală cronică cu

Poetul are nevoie de ceva foarte înalt să-l țină în viață Degeaba îl vezi uneori cu unghiile murdare de pământ El doar a scormonit în miezul de iubire, are nevoie de ceva Care să-l ridice pe

sunt un scriitor amator, la fel cum sunt un om amator, nu știu cum să trăiesc, sunt ceea ce se cheamă diletant prin naștere, fantezistă atât cât m-ai recunoaște pe stradă după mers, dar mai ales după