Carmen Sorescu

uite cum mor în fiecare zi prăbușindu-mă în tine de pe cele mai abrupte stânci, mă înec în sângele tău cald, bun de băut, ca după o ieșire din noapte nimeni nu te pedepsește deși toate mormintele zac

te privesc de câteva zile cum cioplești în mine ca într-o piatră sterilă te dezbraci de cămașă, dar în zadar te dezbraci de toată ființa ta și strigi transpirând cuvinte neinventate ar trebui să

și dacă te-aș întâlni vreodată pe câmpul sterp mergând cu macii înfipți adânc în loc de inimă fără să clipești, aproape viu, aproape mort și dacă te-aș întâlni vreodată pe marea sterilă vâslind

nu se întâmplă nimic inamicul are mereu arma jos într-un târziu mi-am dat seama suntem două maluri ale unui râu pe care nu-l pot seca niciodată încep să deschid geamurile după ajutor să mă

cu toate că s-a întunecat mai devreme și lumina îți cădea altfel pe trup mă repet nesfârșit îmi modific oasele în câteva frunzișuri intru-n pielea ta mă învelesc în ea ca într-o peșteră

stinge reflectoarele mă dor tălpile de atâta lumină ultima replică e ca o coajă de pâine uscată ticăie invers acelor de ceas dar ce folos mă înec în propria piele plămânii nu mai recunosc

îți dau ocol toată ziua adulmec ultimul poem care-ți curge din vene pe strada prăfuită ca o pradă cu sulița-n cuvinte târăști după tine ultimele șoapte doar așa îți iau urma până găsesc o ușă

intru în tine ca într-o biserică păcătoasă, febrilă îmi arunc rădăcinile la întâmplare cuvintele se târăsc în urma mea din trup se dezlipesc cărămizi în urma mea îngerii bocesc o

îți răsfoiesc atingerile ca pe niște cărți poștale netrimise, uitate într-un sertar când nu înțeleg mă opresc și privesc fix în oglindă mai departe nu cunosc drumul dau ceasul înapoi, are o foaie

primul pas am un truc pe care-l țin în mânecă, de câte ori treci ți-l arunc sub tălpi să te mai prind o dată în brațe ești un adăpost, când vine seara instinctul de a nu deveni lut cade ca tencuiala

ți-am mai spus de atâtea ori pe șinele de cale ferată nu e loc pentru doi sunt înguste, plictisite de atâția idioți care-și vomită viețile năucite într-o zi nu vor mai suporta își vor lua lumea-n

am rămas doar o inscripție cuneiformă cioplită la intrarea în tine au trecut peste mine secole, furtuni m-au izolat, mi-au tăiat venele la proces am tăcut, nimeni nu m-a crezut te iubesc și aș vrea

în palma ta e o ușă, când dormi intru prin tine nepăsătoare e ca și cum mi-aș pierde un plămân la început nu pot respira apoi alveolele traversează nisipuri mă adăp dintr-o caravană ca un animal

ai observat că de la un timp între noi se construiește o stradă? praf există din ce în ce mai puțin cuvintele sunt pavate cu grijă iarba își face loc printre mâinile noastre când deschid

poezia iese din pietre, din scorburi, din piele, din luntrea unde pescarul doarme nevinovat, din mușcătura de șarpe 1001 de scări urc zilnic în orașul ei neînțeles simt aerul rarefiat cum picură pe

în mine crește o larvă de la un timp o aud în fiecare dimineață cum foșnește-n torace în curând va plesni într-o altă femeie va trebui să o duc la școală, să-i împletesc părul punga de plastic cu

în inima mea e frig, umezeală, fiecare pas scârțâie a trecut cu 70 de bătăi pe minut pompează refugii tu sapi în scoarță, poate dai de aur strecori nisipul în speranța că mă vei vedea vreodată

sângele-mi urcă și coboară ca un navetist plictisit de trenul murdar în care toți își aruncă viețile șubrede, fisurate de vânt nici acum nu-l cunosc pasager clandestin care bâlbâie o arie

s-a așezat pe bordură, își ia ranița de soldat începe să scoată din ea dicționare, enciclopedii, tratate, analize de laborator, stetoscoape își desface aripile deșuchiate pe rând, lihnit