uite cum mor în fiecare zi prăbușindu-mă în tine
de pe cele mai abrupte stânci, mă înec în sângele tău
cald, bun de băut, ca după o ieșire din noapte
nimeni nu te pedepsește
deși toate mormintele zac
te privesc de câteva zile
cum cioplești în mine ca într-o piatră sterilă
te dezbraci de cămașă, dar în zadar
te dezbraci de toată ființa ta
și strigi transpirând cuvinte neinventate
ar trebui să
și dacă te-aș întâlni vreodată pe câmpul sterp
mergând cu macii înfipți adânc în loc de inimă
fără să clipești, aproape viu, aproape mort
și dacă te-aș întâlni vreodată pe marea sterilă
vâslind
nu se întâmplă nimic
inamicul are mereu arma jos
într-un târziu mi-am dat seama
suntem două maluri ale unui râu
pe care nu-l pot seca niciodată
încep să deschid geamurile după ajutor
să mă
(prima seară)
am să-ți torn în pahar sânge în loc de vin
nu îți vei da seama, vei crede că la mine acasă
vinul are gust de iarnă și-mi vei cere mai mult
până rămân lividă, doar o amforă
cu toate că s-a întunecat mai devreme
și lumina îți cădea altfel pe trup
mă repet nesfârșit
îmi modific oasele
în câteva frunzișuri
intru-n pielea ta
mă învelesc în ea
ca într-o peșteră
stinge reflectoarele
mă dor tălpile de atâta lumină
ultima replică
e ca o coajă de pâine uscată
ticăie invers acelor de ceas
dar ce folos
mă înec în propria piele
plămânii nu mai recunosc
îți dau ocol toată ziua
adulmec ultimul poem care-ți curge din vene
pe strada prăfuită
ca o pradă cu sulița-n cuvinte
târăști după tine ultimele șoapte
doar așa îți iau urma
până găsesc o ușă
intru în tine ca într-o biserică
păcătoasă, febrilă
îmi arunc rădăcinile la întâmplare
cuvintele se târăsc în urma mea
din trup se dezlipesc cărămizi
în urma mea îngerii bocesc
o
îți răsfoiesc atingerile
ca pe niște cărți poștale
netrimise, uitate într-un sertar
când nu înțeleg mă opresc
și privesc fix în oglindă
mai departe nu cunosc drumul
dau ceasul înapoi, are o foaie
îmi pari cunoscut, străine
parcă ți-ai mai rătăcit în mine odată turmele
ce vremuri, străine, ploua
ne căutam cuiburi
ghimpii ni se înfigeau în cuvinte
purtam pelerine de vânt, degeaba
mâna ta îmi
primul pas
am un truc pe care-l țin în mânecă, de câte ori treci
ți-l arunc sub tălpi să te mai prind o dată în brațe
ești un adăpost, când vine seara instinctul de a nu deveni lut
cade ca tencuiala
ți-am mai spus de atâtea ori
pe șinele de cale ferată nu e loc pentru doi
sunt înguste, plictisite de atâția idioți
care-și vomită viețile năucite
într-o zi nu vor mai suporta
își vor lua lumea-n
am rămas doar o inscripție cuneiformă
cioplită la intrarea în tine
au trecut peste mine secole, furtuni
m-au izolat, mi-au tăiat venele
la proces am tăcut, nimeni nu m-a crezut
te iubesc și aș vrea
în palma ta e o ușă, când dormi
intru prin tine nepăsătoare
e ca și cum mi-aș pierde un plămân
la început nu pot respira
apoi alveolele traversează nisipuri
mă adăp dintr-o caravană
ca un animal
ai observat că de la un timp între noi
se construiește o stradă?
praf există din ce în ce mai puțin
cuvintele sunt pavate cu grijă
iarba își face loc printre mâinile noastre
când deschid
poezia iese din pietre, din scorburi, din piele,
din luntrea unde pescarul doarme nevinovat,
din mușcătura de șarpe
1001 de scări urc zilnic în orașul ei neînțeles
simt aerul rarefiat cum picură pe
sunt zile când pe strada mea e atât de mult zgomot
încât nu mai aud cum bate în mine
nici noaptea, nici ziua
turla bisericii de pe umărul drept s-a stricat
de atunci pe masa de scris se opresc
în mine crește o larvă de la un timp
o aud în fiecare dimineață cum foșnește-n torace
în curând va plesni într-o altă femeie
va trebui să o duc la școală, să-i împletesc părul
punga de plastic cu
de câteva zile plouă
exact din clipa în care ai murit
te-ai dus singur la gară
nici umbrela nu ai luat-o
ai mers așa descoperit până la beție
ți se vedeau doar cuvintele
străbătând
în inima mea e frig, umezeală, fiecare pas
scârțâie a trecut cu 70 de bătăi pe minut
pompează refugii
tu sapi în scoarță, poate dai de aur
strecori nisipul în speranța
că mă vei vedea vreodată
la suprafață apa este tăioasă
iubitule, te poți ciobi și nu vei ști ce sângerezi
drumurile se preling din vene
nu le pot opri să nu curgă
înot chiar dacă nu știu
sângele-mi urcă și coboară ca un navetist plictisit
de trenul murdar în care toți își aruncă
viețile șubrede, fisurate de vânt
nici acum nu-l cunosc
pasager clandestin care bâlbâie o arie
s-a așezat pe bordură, își ia ranița de soldat
începe să scoată din ea dicționare, enciclopedii,
tratate, analize de laborator, stetoscoape
își desface aripile deșuchiate pe rând, lihnit