Carmen Sorescu

pământul se vede cel mai frumos de la înălțimea amețitoare a frunții tale seamănă cu un vas de lut dintr-un muzeu atunci mi-ai

foto@mircealăcatuș decât să născocești tot felul de subterfugii/ să evadezi pe un câmp necunoscut în bătaia cuvintelor cuprinse de secetă care nu mai spun de mult nimic/ doar usucă inutil mâinile/

adânc/ nefiresc în fiecare zi își scrijelește pe mâini numele meu/ stiletul se tocește la apus atunci viperele îl înconjoară nu știe nicio lege-a naturii oricât aș sorbi din el și l-aș dezbrăca

încep să scriu la repezeală pentru a dizolva acest alb de culoarea oaselor nescrise, bolnav, necopt, imatur brusc, uite, se naște un măr, roșu, apos încât îl simt prin vene cum se duce-n

am făcut curat în camera mea pe câteva foi combustii interne ard și acum ca niște lămpi cu ulei râncezit uneori fumul înecăcios mă trezea din somn așa că am hotarât să le arunc dincolo de orice

a doua zi nu mai erai scaunul brusc fusese mâncat de carii păianjenii îți luaseră locul venisei în treacăt ca un oaspete neanunțat pe care nu știi unde să-l așezi totul era la

chiar acum mă ascund în acest poem trag draperiile și prin crăpătura lui privesc la tine după cum vezi nu e perfect mai am de modelat până zidurile vor sta drepte plastilina s-a

zac precum o pagină albă pe care trebuie încrustat cu un stilet până dincolo de orice zid acest dialog al surzilor cine vrea să creadă bine, cine nu să-și frăgezească sângele am să încep banal, cu

spune, ți-ar plăcea să locuiești în mine? toate împrejurimile mele sunt libere niciun fel de opreliști care să-ți îngreuneze pleoapele doar puțin praf vei avea pe glezne când vei intra de aceea

bunul meu prieten se oprește din drum și mă întreabă: tu, până unde mergi? nu am știut să-i răspund aveam geamantanul mai greu ca oricând de obicei când plec nu mă iau decât pe

ne îndesăm și mai mult unul în celălalt până când nu mai știm cine fură și cine este furat m-am obișnuit cu ticăitul tău ești unitatea mea de măsurare a timpului imperfect slujba

scutul meu a stat prea mult în bătaia arcului tău e ciuruit, prin el intră toate constelațiile din emisfera australă de câteva zile s-a topit în pielea mea metalul a luat forma chipului

azi încerc să scriu un poem care nu va fi citit de publicul larg pentru că azi sunt un acrobat pe străzile orașului și puțini înțeleg interpretarea mea la spectacolul meu se vine doar cu

inima ta se deplasează sinuos spre un punct cardinal neinventat nici măcar o buruiană nu-și poate înfige rădăcinile aici nimic nu e permanent o dună cu lama tăioasă pe care nu mai poți

ea are ochii fosforescenți pregătiți pentru orice fel de obscuritate dacă în piept în loc de inimă îți bate o peșteră sau poate o grotă primitivă pulsează desene rupestre înseamnă că libelula încă

în fiecare seară te aud cum vii pe trepte îți simt respirația cum intră prin cheia ușii ca un abur dimineața deasupra lacului dar niciodată nu bați la ușă mereu îmi spun, ești timid dar de fapt este

sunt un acid corosiv de câte ori uiți ușa deschisă îți privesc inima și văd numai cratere cenușii fumegând pe alocuri răspunsurile care nu ai apucat să mi le dai niciodată aș vrea să-ți

de câte ori spun asta ceva te sugrumă/ trenul pleacă tu rămâi doar cu pachetul de hrană mă absorb ca o pată pe o hârtie sugativă într-un oraș orb/ semănați destul de bine și ție uneori îți cad

de la o vreme pereții se fisurează la început nu mi-a fost frică intra doar puțin frig uneori simțeam noaptea cum venea în patul meu, mă învelea cu un fel de beznă singuratică se strecura pe sâni și

azi mi-am scos pe tarabă câteva lucruri de preț nu mai am bani, dați-mi un mărunțiș o zi searbădă, o plecare, sosire la picioarele mele, care puteți am de trecut suburbii, halte și câmpuri cu

dacă aș arunca în tine cu o piatră oarecare ți s-ar zbârci inima și lacul din ea ar seca mai bine mă arunc eu însămi într-un iubit oarecare fără casă/ fără prea mulți bani așa neglijent/ neras/ cu

când intru în orașul meu se face liniște, mașinile se opresc, luminile se sting oamenii fug în acele învelișuri osoase niște broaște țestoase adaptate cu greu la uscat care nu mai pot alerga până la