Poem albastru

Uimitor început, ( în sensul bun al cuvântului ), două versuri care te prind în brațe purtându-te pe aleile versurilor. Și de ce nu când minunății te întâmpină prelucrate în „fierăria” sufletului iar „podoabele de bronz și aur” vin să împlinească atât de bine o poezie cu adevărat de dragoste.
Pentru simplitatatea și firescul curgerii, pentru toată încărcătura de emoție și trăire pe care mi-ați dăruit-o
citindu-vă, las semn de prețuire.

Doru Emanuel

un poem de dragoste bun care emoționează încă de la prima citire...imagini și simboluri amestecate și bine dozate, mesaj clar.
nu pot să nu remarc versurile :
\"...unde păsările nu pot sparge
cuvintele în păcate
și ne lasă să ne respirăm\" care (cel puțin mie îmi par deosebite)
..mă bucur că se mai crede în dragoste într-o lume... vai de mama ei!
cu prietenie
dan h.

pe langa multele motive de gratie fragmentul acesta-i precum punctul alergator pe dunga albastra:

\"mai bine să mergem de pe acum
într-un loc care nu se numește Pământ
unde păsările nu pot sparge
cuvintele în păcate\"

s-au spart cerurile si voi (de sanzaiene) v-ati intalnit in cuvinte...

... \" Am sa pictez un cerb de aur pe un geam,
In zilele amare sa am cu cine sa discut\"

Iata ca ma aplec oarecum sentimental peste acest poem darnic, ingaduindu-mi sa-l privesc sincer, incercand sa-i simt meandrele suflestesti, aroma, cantecul interior, vibratia dar in esenta sa relev si ceea ce cred ca ma stanjeneste!

\"pământul se vede cel mai frumos de la înălțimea
amețitoare a frunții tale
seamănă cu un vas de lut
dintr-un muzeu

atunci mi-ai vorbit despre dumnezeire
mai mult decât meister eckhart\"


Parerea mea este ca prima strofa este prea imbracata.... spun eu ca ar fi natural sa zicem: \"pământul se vede cel mai frumos de la înălțimea/ frunții tale\"
iar in ultimele doua versuri ruptura de timp este destul de deranjanta...

poate ca \" îmi vorbești despre dumnezeire/mai mult decât meister eckhart\" ar fi mai convingator.... eu stiu, este doar o parere...

Strofele urmatoare curg din suflet spre suflet, natural firesc!

\"m-am gândit că nu ar fi bine
să ni se găsescă mormintele (goale?)
fără câteva ocale de bronz și de aur
în jurul oaselor noastre\"

Finalul este profund, contureaza poemul, ii da forta!

\"dar mai bine să mergem de pe acum
într-un loc care nu se numește Pământ
unde păsările nu pot sparge
cuvintele în păcate
și ne lasă să ne respirăm
eu o carte fără cuvinte
tu un adânc nisipos
până când numai moartea ne va dezbrăca
și vom fi doar unul\"

Da... se poate discuta indelung... poezia scrisa din inima nu poate fi decat savuroasa, imbietoare, impaciuitoare, inaltandu-ne spre acea iubire eterna si paradoxal nascandu-se prin moarte!

iata ca plecam:

\"unde păsările nu pot sparge
cuvintele în păcate
și ne lasă să ne respirăm
până când numai moartea ne va dezbrăca
și vom fi doar unul\"

3d

doru,
este simplu, asa cum ai remarcat, poate de aici frumusetea lui.
danutz,
eu am vazut o rima, dar o las asa, nu mai am timp de modificari, asa e iesit, chiar ma gandeam ca poate o vezi tu, ca de obicei nu-ti scapa, dar ai fost si tu atras in capcana:):)
mircea-ioan,
de sanziene sau nu, intalnirea bine zisa prin cuvinte a spart ceva.
3D,
bine ai venit pe pagina mea,ai sincornizat mai bine la versurile mele. cat despre aglomeratia din prima strofa, poate ai dreptate,se mai poate lucra la text.probabil daca nu erai un sentimental nici nu veneai, apropo de ce ai scris in comentariu.ai dreptate si cu paradoxul, oriunde e un poem de dragoste, este si un paradox, de ce nu:):)
va multumesc si va mai astept
mac

“De la înălțimea amețitoare a frunții tale” contempli vasele de lut ale vieții în care stau îngrămădiți oamenii.
Tu “o carte fără cuvinte” ce se dezvăluie goală inițiaților, el – “un adânc nisipos” în care este captivă moartea.