glonțul mi-a șuierat pe lângă toate amintirile
prin măduvă treceai tu agale cu mâinile la spate
miroase a cloroform
în mine însămi pot fi vizitator sau pacient
la ora când mă desfac în
în mine se produsese o mutație
straturi, straturi cuvintele
se depuseseră ca un zaț acru
la radiografie s-a observat
o tumoră plină de iluzii
care se extindea
și rodea fiecare zi alături de
ai trecut prin mine
cu o mie de chipuri
unele albe, altele hidoase
unul a rămas înțepenit în ziua de ieri
fulguia bătăile inimii
încolo și-ncoace
dar nu a fost de ajuns
acum am o rană
inima mea este un fruct
poți mușca din ea ca dintr-o gutuie necoaptă
ți se vor strepezi dinții și vei scuipa
toate diminețile petrecute cu mine
îmi vor crește vene subterane
pânză freatică cu
spune-mi cititorule
spune-mi tu, iubitule
de ce toate poemele mele au miezul înghețat
ca un iris uitat pe gem în timpul unei nopți reci
sub care scârțâiau toate amintirile
de ce se închid
i-am făcut bagajul și l-am trimis
va ajunge dupa 12 noaptea
să nu faci ordine, e obișnuit cu dezastrele mele
ai grijă să lași ușa deschisă altfel va striga
și va trezi toți vecinii
nu e
cât m-aș uita în palma stângă liniile
vor rămâne spintecate ca două jumătăți de măr
eu oricum îmbătrânesc mai departe
ies din propria albie ca un vers născut
din privirea ce ticăie funest
trezește-te, e șase dimineața, nu mai grava visele
pielea mea nu mai rezistă, sunt femeia deghizată-n poem
trebuie să vorbești cu mine la oră fixă
altfel dacă-mi atingi mâinile nu mai înveți
într-o zi ai să te dezbraci de mine
și ai să mă arunci la întâmplare
ca pe o cămașă murdară
pleacă femeie, destul mi-ai umplut
inima cu tinichele
veneai beată dar tot știai drumul până la
privesc în genunchii mei goi mai bine de două ore
niciun clinchet de om, nicio eclipsă nu se întrevede
brusc uit să mai visez cu ferestrele închise
încerc să-mi citesc în
coji de portocale zac pe dușumea
câteva cuvinte ațipite spuse de ieri
stau pe marginea patului
nu dau semn că s-ar trezi
te îmbraci cu ele pe față, pe dos
e o dimineață cu mască de
trezește-te mai devreme c-un secol
să-ți bei cafeaua până vaporul pleacă
să ai timp să-ți împachetezi hainele
croite pentru lumea cealaltă
măruntaiele să le dai cu sare și mir
să țină pe
strigă cât te vor ține plămânii
vei cădea în genunchi
și vei dori să mori mai departe de tine
corbii mei s-au scârbit de carnea ta
pielea îți crapă, pânzele ți se rup
țâșnești în larg cu
încă nu s-a inventat imaginea ta e prematur nu există instrumente să cioplească mâinile tale sunt de ceară se contopesc cu orice există la îndemână pot înlocui și inima
brusc sari de pe coastă
ies din mare cu rochia-n mâini
tabla de șah azi se întinde infinit
picioarele ude calcă printre piesele trântite
de furtuna ce tocmai mi-a închis privirea
în niște pumni orbi care nu
celelalte ființe nu sunt treze
dorm în cetăți cu turnuri înalte
meseria mea este să curăț zidurile
le hrănesc, le iau dimineața de mână
le înalț cât mai sus să nu se înnegrească
dacă adaug și
am să zâmbesc îndelung
ca un tren personal, obosit, plin de oameni
cu măștile uitate acasă și cu trupurile goale în valize
voi lăsa o dâră în tine ca un ecou nesfârșit
ca un șir de ciori în
furtuna a trecut zdrențele mi se lipesc de corpul ud mă reazem cu tâmpla de ziua de ieri albatroșii mi-au ciugulit tălpile sângerez un lichid transparent prin care se poate vedea drumul ce-l avem de
de cele mai multe ori capăt diverse forme
în funcție de mulajul care mi se toarnă
pereții exteriori ai trupului revin la starea inițială
după ce îngerul mi se întoarce acasă
și îmi spune
cine îmi leagă de umeri câteva ațe și se joacă pe o scenă imaginară poate fi un actor talentat capăt diverse forme în funcție de mulajul care mi se toarnă pereții exteriori ai trupului revin la
te-am văzut într-un loc înnorat
am vrut să te strig dar
erai cu altă femeie
Dumnezeu mi-a spus
să nu-i fac provizii
pentru iarnă
sub epilog începe să ningă
metafora ta preferată
a
îmi știu trecutul/ așa că n-am să mă uit în bolul de cristal
ziua de mâine începe să-mi roadă degetele/ liniile din palmă
au turbat/ încep să trișeze/ femeia spune: ești fericită
apoi a vorbit de
versul de debut nu există,
dar are ceva din aerul tenorilor
este țeapăn, nu se clintește, când se uită-n jur
e ca un câine de pază, mișcă doar ochii
trupul este gata să fie aruncat în aer
*
să nu lași niciodată inima sub preș/ soldatul tot încearcă să deschidă ușa/ își șterge brutal bocancii plini de noroi/ are o mie de chei/ dar să-ți spun un secret/ nici una nu e bună/ sunt niște