Carmen Sorescu

în inima mea e frig, umezeală, fiecare pas scârțâie a trecut cu 70 de bătăi pe minut pompează refugii tu sapi în scoarță, poate dai de aur strecori nisipul în speranța că mă vei vedea vreodată

sângele-mi urcă și coboară ca un navetist plictisit de trenul murdar în care toți își aruncă viețile șubrede, fisurate de vânt nici acum nu-l cunosc pasager clandestin care bâlbâie o arie

s-a așezat pe bordură, își ia ranița de soldat începe să scoată din ea dicționare, enciclopedii, tratate, analize de laborator, stetoscoape își desface aripile deșuchiate pe rând, lihnit

glonțul mi-a șuierat pe lângă toate amintirile prin măduvă treceai tu agale cu mâinile la spate miroase a cloroform în mine însămi pot fi vizitator sau pacient la ora când mă desfac în

în mine se produsese o mutație straturi, straturi cuvintele se depuseseră ca un zaț acru la radiografie s-a observat o tumoră plină de iluzii care se extindea și rodea fiecare zi alături de

ai trecut prin mine cu o mie de chipuri unele albe, altele hidoase unul a rămas înțepenit în ziua de ieri fulguia bătăile inimii încolo și-ncoace dar nu a fost de ajuns acum am o rană

inima mea este un fruct poți mușca din ea ca dintr-o gutuie necoaptă ți se vor strepezi dinții și vei scuipa toate diminețile petrecute cu mine îmi vor crește vene subterane pânză freatică cu

i-am făcut bagajul și l-am trimis va ajunge dupa 12 noaptea să nu faci ordine, e obișnuit cu dezastrele mele ai grijă să lași ușa deschisă altfel va striga și va trezi toți vecinii nu e

cât m-aș uita în palma stângă liniile vor rămâne spintecate ca două jumătăți de măr eu oricum îmbătrânesc mai departe ies din propria albie ca un vers născut din privirea ce ticăie funest

trezește-te, e șase dimineața, nu mai grava visele pielea mea nu mai rezistă, sunt femeia deghizată-n poem trebuie să vorbești cu mine la oră fixă altfel dacă-mi atingi mâinile nu mai înveți

într-o zi ai să te dezbraci de mine și ai să mă arunci la întâmplare ca pe o cămașă murdară pleacă femeie, destul mi-ai umplut inima cu tinichele veneai beată dar tot știai drumul până la

privesc în genunchii mei goi mai bine de două ore niciun clinchet de om, nicio eclipsă nu se întrevede brusc uit să mai visez cu ferestrele închise încerc să-mi citesc în

trezește-te mai devreme c-un secol să-ți bei cafeaua până vaporul pleacă să ai timp să-ți împachetezi hainele croite pentru lumea cealaltă măruntaiele să le dai cu sare și mir să țină pe

strigă cât te vor ține plămânii vei cădea în genunchi și vei dori să mori mai departe de tine corbii mei s-au scârbit de carnea ta pielea îți crapă, pânzele ți se rup țâșnești în larg cu

încă nu s-a inventat imaginea ta e prematur nu există instrumente să cioplească mâinile tale sunt de ceară se contopesc cu orice există la îndemână pot înlocui și inima brusc sari de pe coastă

ies din mare cu rochia-n mâini tabla de șah azi se întinde infinit picioarele ude calcă printre piesele trântite de furtuna ce tocmai mi-a închis privirea în niște pumni orbi care nu

am să zâmbesc îndelung ca un tren personal, obosit, plin de oameni cu măștile uitate acasă și cu trupurile goale în valize voi lăsa o dâră în tine ca un ecou nesfârșit ca un șir de ciori în

furtuna a trecut zdrențele mi se lipesc de corpul ud mă reazem cu tâmpla de ziua de ieri albatroșii mi-au ciugulit tălpile sângerez un lichid transparent prin care se poate vedea drumul ce-l avem de

de cele mai multe ori capăt diverse forme în funcție de mulajul care mi se toarnă pereții exteriori ai trupului revin la starea inițială după ce îngerul mi se întoarce acasă și îmi spune

cine îmi leagă de umeri câteva ațe și se joacă pe o scenă imaginară poate fi un actor talentat capăt diverse forme în funcție de mulajul care mi se toarnă pereții exteriori ai trupului revin la