Carmen Sorescu

ieri m-am operat nu mai puteam strânge în pumn nicio dimineață, îmi scăpau mereu pe jos nu mai puteam aduna decât niște versuri ciuntite roase parcă de molii în timpul somnului câteodată și

sunt un vierme de mătase îmi cos aripile în interior le bandajez cu salivă el, zice, pune niște praf este rezistent la emoții în cazul în care te scufunzi în mine să te ții de balustradă vin,

învață-mă să mă furișez prin iarbă șerpuirea mea să n-o înțeleagă nici șoimii ghearele înfipte în spate să nu lase piedici nu îmi pasă, deșertul înnoptează în mine merg desculță prin el la ore

se crapă de ziuă/ eu încă mai dorm în tine îți simt respirația cum îmi cotrobăie voluptuos printre ani/ toată noaptea m-au urmărit impudici/ mereu stau așa de lipiți ca o mână desfrânată

îmi aștept iubitul să se întoarcă dintr-o călătorie ieri l-am vazut pe albia râului încă își mai spăla inocența, încă își mai albea mâinile nici nu m-a văzut, aproape că i-am atins cămașă a

(introducere) sunt un puzzle/ nimeni nu mă recompune cascadă/ deșert/ alice sau țintă mai mult piatră decât statuie pe soclu nu am nicio formă definită/ ca un șarpe privesc în pământ/ îmi

ce să fac cu îngerul tău păzitor dat cu împrumut de ceva vreme să-l vând, să-l dau de pomană se decolorează dacă nu-l țin de mână i se atrofiază aripile dacă-l țin prea mult între ziduri își

la final ai trișat cărțile de joc combinate după reguli hazardate au dat chix/ de câte ori îmi închizi telefonul/ îngerul tău se dizolvă capată alte culori/ brusc își ascunde aripile devine

m-am săturat să-mi fac singură de mâncare să beau un pahar de vin și să-l vărs din grabă pe fața de masă pentru că vreau să termin mai repede cu singurătatea asta să spăl farfuria și să sting

ți-ai tras aripile peste ochi și te-ai culcat liniștit plantația de portocali se usca în timp ce tu vindeai clandestin la colțul străzii bilete pentru intrarea în Rai mai erau cu tine

sună cineva. nu răspund. strâng mai departe pisoiul în brațe îngerul își ascute aripile (e doar în vizită, stă câteva zile) stăm toți trei la aceeași fereastră care dă chiar în spatele inimii

de la o vreme te învârți peste orașul meu faci semne/ bifezi/ să îți arăt casa în care îmi țin visele e prea multă zgură în ele mai bine îți arăt altceva ne înghesuim cuvintele unul în

mama mea a murit când mă năștea în oraș era beznă nu mai știai cine prin cine trecea în ea brusc căzuse tot cerul deodată și nu mai plecase stătea acolo făcută ghem chircită într-un colț nici

trăiesc simplu ca un poem gol dezbrăcată de metafore incoloră spre un dans interior derviș în jurul propriei inimi țipătul descrește se strânge într-un singur cerc prizoniera lui Dumnezeu și

mă decojesc de tine la fel ca atunci când eram mică și despachetam cadouri de ziua mea încurcată nu înțelegeam de ce regina trebuie să lupte și pe tabla de șah regele tace doar la

ce ar fi să dorm în oasele tale smălțuite pe care îmi desenez ca un condamnat echimozele totem ce mă spulberă la marginea primei porți unde zodiile cad în palmă și nu te poți șterge de ele decât după

te pun pe cruce în fiecare zi îți țintuiesc aripile până se închid în propriul sâmbure nu voi lăsa nicio pasăre să-ți smulgă cuvintele te voi păzi de nopțile fără întuneric te pun pe cruce în

ne urcăm repede într-un taxi care depășește mereu același cortegiu funebru niște lași vii valorează mai mult decât o biserică goală fără geamuri, fără enoriași facem dreapta la primul colț un