parcă aș dansa pe o piatră funerară
pașii tremură la fiecare atingere
pe măsură ce merg nodurile
încep să se deșire
poate de asta când vorbesc cu tine pe mess
am genunchii albaștri
de fiecare
ascultă cum mor în fiecare zi 2, 3 minute
extrage uleiul eteric din mine
mă așez în fotoliu, exact scena din Faust
și mor în fiecare zi 2, 3 minute
eufonii bizare, pagina de jurnal cade
ultima
dacă te voi așeza pe pieptul meu
dacă te voi așeza chiar aici pe pieptul meu
și ți-aș strânge toate cuvintele în pumni
și te-ai trezi din adânc ca dintr-o dimineață
nu ai mai pleca doar
mă iubești, știu, mi-ai spus de n ori
am bluză turcoaz decoltată, infuzie de peruzea
îmi închid pieptul când vii, ce risipă de ploi
mă iubești de încă 100 de ori pentru că mai am încă
100
mă îndrept fatidic spre casă
merg spre locul nașterii, spre locul morții
refuz orice ieșire, îmi închid bătrânețea
într-o ladă, sparg ferestrele ca toate drumurile
să poată intra alene și eu
la
urăște-mă azi, urăște-mă mâine, cât poți de mult
ca un canibal scoate-mi inima și bea-mi sângele
până la capăt, soarbe-mi cuvintele
uite cum ți se scrug pe vertebre
ce spectacol, ce piesă de
într-una din nopțile cu tine
am dat cărămizile de o parte
prin zid treceau secole
mâinile noastre se găseau mereu
am alunecat prin crăpătura ochiului
sclavii încă mai ridicau
*
cuvintele mi s-au anemiat
fluturele mă atinge și moare
hrana lui s-a stricat
*
zeii mă toarnă-n pahare îndelung
la masa unde umbrele
nu cad niciodată
*
peronul se prelungește
până la
părul mi l-am dat pe spate
și l-am strâns în durere
atât de tare încât picură sânge
liniște și nechezat
în mine mereu doarme un înger
printre degete se ascunde un poem alungat
de inima mea
am mai murit și azi încă o dată
știu, ai să râzi că mai sunt în stare
să scriu un poem
doar versurile mă pot cuprinde
înecându-și brațele în mine
sezonul decojirii
rămân cuminte,
de azi sunt liberă să aleg între noapte și zi
se împuținează orașul, trecătorii își duc elegiile la adăpat
așa mi-ai spus: depinde numai de tine
îmi șterg obrazul de atâta asfințit
haină din
sunt o otravă, pot să te ucid
dacă vei gusta te vei îngălbeni ca o scrisoare veche
sângele fâșii te va strânge-ntr-un singur loc
te va prelinge o coadă de cometă
vei adormi cu inima
jurnalul unui nebun
l-am găsit într-un tren personal
pe o banchetă maro
dar nu contează culoarea
oră nepotrivită pentru scenarii
mintea orchestră patologică
corpul specializat în
iubitule
lasă-ți butonii, lasă-ți trabucul
ziua de ieri, ninsoarea din piept,
pune-ți ochii în pumnul răcoros
colorează-ți pielea cu inima mea
stoarce bine cuvintele din ea
îmbată-te cu
drum m-am așternut în calea ta
părul mi se albește ca un abur de ceai
noaptea pune cătușe luminii
încheietura mâinii resimte
neputința de a țipa
cumințenia tăcerii
licoare din spini îți voi
m-am săturat să-mi colind
toate venele
hematiile s-au refugiat
în colțul de vest al ferestrei
nici ele nu mă mai suportă
cuvintele rod gratiile
evadare într-o altă mirare
s-a crăpat de ziuă
hai să ne luăm de mână și să trecem strada
să privim în stânga și în dreapta
ca și cum nimeni nu ne-ar vedea
să alergăm pe trecerea de pietoni
cu inimile deja aruncate
să ne uităm cum
trasez granițe de la inima mea până la tine
îmi e frică să număr câți sâmburi îmi vor cădea
goi pe podeaua unde de obicei mă desprind de pe oase
și plec prin ferestre ca un hoț până la
azi am zâmbit prima oară de la bombardament
toți oamenii s-au oprit privind spre cer
avioanele de luptă și-au împrăștiat ultimele cuvinte
cavitățile noastre se închid ricoșând durerea
ca și cum trăim
cine nu știe să moară
îi predau eu:
buzele se întredeschid
absoarbe-mă, litera A
dezbracă-te de cămașă
și pune-ți respirația pe noptieră
să te trezească în loc de ceas,
litera
ce e zgomotul ăsta, îl auzi?
fisură
o nouă epidermă
un poem ipotetic/ terraformat
ca sfera lui Dyson
cochilie în care să-ți ascunzi
inima ce bate sute de grade
o crustă din alge
hai să ne izbim inimile
în câmp deschis
din inima ta să curgă cuvinte
le voi vinde la un colț de stradă
să putem supraviețui fără gravitație
din inima mea să curgă o torță
atunci sufletele se
eu
sunt propria mea barcă
am două vâsle în loc de mâini
mi-ar crește și vele
dar umerii mă dor
în mine dorm luntrași
pregătiți de drum
inima, o cârmă mereu în derivă
la prora păsările își
mâna crestează foaia albă în diferite lumi
tu îți adulmeci caietele cu poezii ca și când o iubită
ar fi trecut prin ele fără să știi
cititorul trece agale cu inima pironită în el
rar o
CS