Poem ipotetic

Te-am citit și m-am lăsat trasă înspre mare... apoi înspre o pădure muncitoare de oxigen, foșnitoare de tine... apoi!
Și Einstein se mai înșeală câteodată... de nu am fi oameni!

cu drag
Cristina

o lume artificiala care in final moarea si doar speranta pt o gura de oxigen din reflectarea mortii conform efectului lui Dumnezeu, demonstrat decat matematic, dar eu cred in el.
numai bine,
mcm

amalgamul asta de comparatii si metafore organice.
asta sa fie poezia? Poate da, eu n-o inteleg.
Nimeni nu mai are inspiratie

Poezia țipă după oxigenul din Dumnezeu, intoxicată de “bioxidul de carbon” emanat de cuvinte.
Poemul crește în tine cu versuri lipicioase, însă tu iei bisturiul gândului și îl desparți de corp, ce reflectă moartea, când oglinda este viața.

da, asa mi se intampla mereu,ma bucur te trecere. te mai astept.
mcm

bogdan,
culmea e ca un poem fara prea multe figuri de stil in comparatie cum scriu de obicei. e chiar simplu. scuze ca te-am obosit, daca e mai treci.
mcm

am căutat pe google.ro \"efectul Dzeu\" și n-am găsit nimic... :D... și Einstein nu s-a înșelat, s-a grăbit puțin, doar atât...
evindențiez această imagine:\"din mine se scurge
ultimul vers lipicios/ respirație vâscoasă\"...
dacă el nu te poate căuta pe mess, te pot căuta eu? :D
o seară plăcută, pupici