Carmen Sorescu

țărmul e ars, carbonizat, filigramat în durere tălpilor le cresc un fel de potcoave inima își deschide scutul, ochii au zimți moartea cântă la flașnetă păsările-mi ciugulesc urmele și

azi scriu despre lucrurile simple care-mi limpezesc fiecare clipire pentru că apa nu e suficient de rece să-mi despice trezirea: fotografia mamei alb-negru din sertar cu umerii goi care-i trăda

cartea de pe noptieră îmi înghite în fiecare seară respirația un fluture/ doi fluturi se învelesc am o ușă secretă în spatele coperții IV pe care păianjenii au țesut literă cu literă

încă o zi s-a prăbușit, mâinile mi se albesc de praf ca atunci când în joacă zugrăvesc un sărut firimituresc secundele ca pe un miez de pâine într-un spectacol on-line la care toți suntem

sucul digestiv mă dizolvă din interior ca o larvă îmi țes din ochi fire pe șira spinării îmi crește o inimă mult mai complexă capabilă să moară de câteva ori atunci aripile

pe strada mea nu sunt trotuare dimineața mă desprind de pe oase și plec voi merge de-a dreptul prin casele oamenilor ferestrele sunt larg deschise orice hoț poate ajunge la cer pe strada

azi am slăbiciuni, mi se conturează mai întâi mâinile și devin om, îmi regizez propriul paradis sufletul l-am pierdut la un joc de noroc tu spui, e o farsă, nici nu l-ai avut, spectacolul s-a

mă trezesc în mijlocul orașului pe partea stângă tu pleci cu norii sub gene pe partea dreaptă drumul se-nfundă toată lumea încă doarme patul e pe linia continuă creierul îmi dă eroare cineva

străzile mă urmăresc în fiecare zi talpa goală înfiptă în tăcere își repetă pașii slab luminați străzile mă urmăresc în fiecare zi nu mă pot întoarce să-ți arăt cât sunt de

nimeni nu-mi știe numele sunt o maladie invizibilă mă pot prelinge din ochi ca un epilog spre sfârșitul poveștii sunt respirația dintre cele două jocuri de-a viața de-a moartea nimeni

Ploaia nu se oprește pe pământ, de ce te miri, Nu te speria, nu fugi, bea din pumnul meu Puțină dimineață și-ți va sângera o aripă nouă Distanța dintre călcâi și iubire uneori e prea mică Să

Dă-mi mâna și hai să fugim din orașele noastre Care se apleacă peste noi cu niște ramuri stranii, Pe care nu le înțelegem, ca niște așchii să ne desprindem De trup, să fugim întristați, alergăm,

În spatele acestei pagini niște mâini se spală de trecut, Apa murdară se prelinge pe tot corpul, storc otrava Din vene până când genunchii pleacă singuri târâș… Nu mă atinge, lumea întreagă

Deschid fereastra și cuvintele azi tac, albe, Doar un șuiet de erg prind în palmă să-mi prezică Când pleoapele se vor închide ca două obloane măcinate De sare, aripile, iar tu să mă poți vedea la

Fiecare pas care-mi trece pe țărm așteptându-te lasă o durere o cicatrice sirenele vin să se așeze aici ca-ntr-un sicriu să vindece locul.

Am să sparg fereastra să-mi scot palmele În viață, să se sprijine cerul pe cuvinte Și tu să-mi arunci ceva mărunțiș și să-mi spui Pleacă odată, nu mai cerși fericirea, iar eu Printre zăbrele

În mine crește ceva amărui, un fruct, un strigăt, De câte ori desfac pumnii îmi curge un alt început, Îmi spăl fața cu el până când tu trântești ușa, Ca atunci când pleci la părinți să-ți

De ce taci? Eu sunt femeia albastră ce mă nasc Mereu din aceeași licoare, așa că, inventează Otrava necesară pentru inima ce zace zdrobită Pe trotuar, parcă-ar fi cheia sol răpusă pe

The blue cafe Mi se pare că aud șoaptele în palmă, cuvintele Cad în ceașca de cafea, eu sunt ținta nemuritorilor Când îți întinzi arcul până la mine eu te privesc în ochi, Îți curg prin vene,

Reacție în lanț (2) noaptea trecută am dormit departe, îmi ridicam norii din inimă până la tine o să înceapă ploaia râdeam tu te ascundeai în mine râdeai îmi înalțam lacrimile până la