Carmen Sorescu

Nimeni nu știe să mai moară, dacă sunteți Cel puțin pătați de descântece sau mai mult, Dacă vi s-au înghesuit cu de-a sila în mijlocul Palmei căderile serii, vei lua parte la spectacol Hai, să-l

Mai vreau să fiu mică, să potolesc ploile Și să prind curcubeul de mână să mi-l pot Ascunde în cameră fără ca mama să știe Mai vreau să fug repede sub adăpost să Pot auzi doar eu ropotul

Dizolv drumul plin de nisip și-l arunc într-o clepsidră Mi-e rușine că ți-am dat împrumut plecările, sosirile Acum, uite ce ai făcut, ai naufragiat printre degetele mele Care nu te pot ține, nu te

Retină peticesc oglinda dintre noapte și zi răsărit incert, retină sau fereastră? nimeni nu vorbește la ieșirea din labirint cioburile m-au tăiat până la inimă șiroaie de povești se

Tu dormi liniștit peste trupul meu, te-ai așezat în mine De când a venit primăvara, încerci să îți faci un cuib Printre amintiri, printre firele de iarbă abia răsărite Încerci să-mi pătrunzi în

Sunt prima femeie căzută pe pământ și tu mirat nu știi Ce sa faci cu mine, mă iei mai întâi de mână și mă ascunzi În casa aceea de pe deal fără nicio fereastră peste care aș putea Să-mi vărs

Un poem prelung până la tine Îți aud visul perfect cum trece pe perna mea Tu dormi, tu ningi, din ochii tăi cad dimineți, În tine se destramă o icoană, tocmai acum Nu-mi pasă că mai

O fărâmă din moarte mi s-a dat încă de la naștere Să o am în grijă, să o port ca un fetiș care nu m-ar Înșela niciodată, nici măcar pentru o adiere de vânt Când am crescut mare țineam în mână

A mai trecut o zi, a mai trecut o iubire Suntem de aceeași vârstă când numărăm Plecările, suntem la fel de egali și la fel de muți Nimic nu amintește de seceriș, când iubirea Se întinde leneșă

Pentru o singură zi fii tu Nu mă mai recunosc, culoarea mi se schimbă De la o zi la alta ca și cum ar trece prin mine O mie de cuvinte pe care nu le-aș hrăni cu nimic Nu mă mai recunosc,

Azi e ziua când se inventează femeia, privește E târziu, e devreme? Îți vând inima mea dacă Nu ai reuși să separi cuvântul de pulbere Să faci un chip care să se topească ca un pas În zăpadă,

Lecția despre iubire/ Lecția despre cub (N*) Se ia o bucată de inimă și se șlefuiește cu o daltă Făcută din cuvinte până când sângele țâșnește Pe fața ta, se crapă apoi în celule până se

O făptură cu umerii goi Poemul meu a rănit duminca stearpă de orice drum Pe care te-aș fi putut găsi, obosit, cu o făptură Pe dinăuntru având umerii goi, care ținea de cald, Povară grea pentru

e în mine o desăvârșire, încât nu ghicești că îmi vine să dau foc la toată biblioteca să ardă toate cuvintele, din spuma lor să fac un glob pentru pomul de iarnă, tu spui sau o pâine

Poveste din Persia antică Nimeni nu știe că fericirea curge de sub pleoape Crezând că e un semn de nenorocire am șters-o Repede cu o batistă care acum nu îmi e de niciun folos Nu mai plânge tu

Pentru tine m-am născut, nu știai? Pentru tine m-am născut, nu știai? și îngerii cad răpuși Porțile se închid rând pe rând ca niște pleoape obosite De la retină până la cuvânt cadea pulberea de

Cineva doarme în mine Chipul meu se schimbă la fiecare întunecare Ca un zar rostogolit în palmele tale prăfuite De atâtea cuvinte învechite ce au șters de pe ochi Cine le va putea trece

Iubitule, azi nu-ți mai scriu S-a făcut noapte... Nisipul din clepsidră se furișează în mine Și măsoară bătăile morții, mă dezleg la ochi De metaforele impure, tăcute, ce picură Zadarnic la

Ascet Sunt un ascet fără noimă, ce mă scald prin Ecuația vieții tale fără răspuns la chipul meu Ce-i dus departe, risipit, ca niște foi volante Mă doare trecerea prin zeul epifan

Trec prin sângele tău Trec prin sângele tău ca și cum aș trece prin noapte Mai că nu văd nimic... decât niște vreascuri rătăcite în nesomn, Niște poezii aruncate la umbra unei Luni, ce trecea și ea

Așează-te lângă mine Așează-te lângă mine cuminte, ține-mă de mână Și potrivește-ți inima după a mea, ticăitul ei să Nu dea de bănuit nimănui că pendulăm ultimul Poem ce mai poate fi scris cu

Contaminare De la naștere am fost contaminată cu poeme Așa că nu da vina pe înțepătura de albină Știu, că uneori aripa crestată adânc, Până la cuvinte, până dincolo de tine Mi-a încărunțit

Violet arzând mocnit De-aș avea șapte corzi în loc de mâini Sau șapte brațe ca sfeșnicul menorah Aș putea merge devotată la mormântul tău Să-mi fac datoria ca o sclavă învinsă Din inimă