Carmen Sorescu

De ce taci? Eu sunt femeia albastră ce mă nasc Mereu din aceeași licoare, așa că, inventează Otrava necesară pentru inima ce zace zdrobită Pe trotuar, parcă-ar fi cheia sol răpusă pe

The blue cafe Mi se pare că aud șoaptele în palmă, cuvintele Cad în ceașca de cafea, eu sunt ținta nemuritorilor Când îți întinzi arcul până la mine eu te privesc în ochi, Îți curg prin vene,

Reacție în lanț (2) noaptea trecută am dormit departe, îmi ridicam norii din inimă până la tine o să înceapă ploaia râdeam tu te ascundeai în mine râdeai îmi înalțam lacrimile până la

Reacție în lanț (1) noaptea trecută am dormit departe, pe ponton oamenii tăceau sau cel mai mult se opreau în zidul imaginar dintre mare și uscat, nimeni nu avea curaj să soarbă

Nimeni nu știe să mai moară, dacă sunteți Cel puțin pătați de descântece sau mai mult, Dacă vi s-au înghesuit cu de-a sila în mijlocul Palmei căderile serii, vei lua parte la spectacol Hai, să-l

Mai vreau să fiu mică, să potolesc ploile Și să prind curcubeul de mână să mi-l pot Ascunde în cameră fără ca mama să știe Mai vreau să fug repede sub adăpost să Pot auzi doar eu ropotul

Dizolv drumul plin de nisip și-l arunc într-o clepsidră Mi-e rușine că ți-am dat împrumut plecările, sosirile Acum, uite ce ai făcut, ai naufragiat printre degetele mele Care nu te pot ține, nu te

Retină peticesc oglinda dintre noapte și zi răsărit incert, retină sau fereastră? nimeni nu vorbește la ieșirea din labirint cioburile m-au tăiat până la inimă șiroaie de povești se

Tu dormi liniștit peste trupul meu, te-ai așezat în mine De când a venit primăvara, încerci să îți faci un cuib Printre amintiri, printre firele de iarbă abia răsărite Încerci să-mi pătrunzi în

Sunt prima femeie căzută pe pământ și tu mirat nu știi Ce sa faci cu mine, mă iei mai întâi de mână și mă ascunzi În casa aceea de pe deal fără nicio fereastră peste care aș putea Să-mi vărs

Un poem prelung până la tine Îți aud visul perfect cum trece pe perna mea Tu dormi, tu ningi, din ochii tăi cad dimineți, În tine se destramă o icoană, tocmai acum Nu-mi pasă că mai

O fărâmă din moarte mi s-a dat încă de la naștere Să o am în grijă, să o port ca un fetiș care nu m-ar Înșela niciodată, nici măcar pentru o adiere de vânt Când am crescut mare țineam în mână

A mai trecut o zi, a mai trecut o iubire Suntem de aceeași vârstă când numărăm Plecările, suntem la fel de egali și la fel de muți Nimic nu amintește de seceriș, când iubirea Se întinde leneșă

Pentru o singură zi fii tu Nu mă mai recunosc, culoarea mi se schimbă De la o zi la alta ca și cum ar trece prin mine O mie de cuvinte pe care nu le-aș hrăni cu nimic Nu mă mai recunosc,

Azi e ziua când se inventează femeia, privește E târziu, e devreme? Îți vând inima mea dacă Nu ai reuși să separi cuvântul de pulbere Să faci un chip care să se topească ca un pas În zăpadă,

Lecția despre iubire/ Lecția despre cub (N*) Se ia o bucată de inimă și se șlefuiește cu o daltă Făcută din cuvinte până când sângele țâșnește Pe fața ta, se crapă apoi în celule până se

O făptură cu umerii goi Poemul meu a rănit duminca stearpă de orice drum Pe care te-aș fi putut găsi, obosit, cu o făptură Pe dinăuntru având umerii goi, care ținea de cald, Povară grea pentru

e în mine o desăvârșire, încât nu ghicești că îmi vine să dau foc la toată biblioteca să ardă toate cuvintele, din spuma lor să fac un glob pentru pomul de iarnă, tu spui sau o pâine

Poveste din Persia antică Nimeni nu știe că fericirea curge de sub pleoape Crezând că e un semn de nenorocire am șters-o Repede cu o batistă care acum nu îmi e de niciun folos Nu mai plânge tu

Pentru tine m-am născut, nu știai? Pentru tine m-am născut, nu știai? și îngerii cad răpuși Porțile se închid rând pe rând ca niște pleoape obosite De la retină până la cuvânt cadea pulberea de

Cineva doarme în mine Chipul meu se schimbă la fiecare întunecare Ca un zar rostogolit în palmele tale prăfuite De atâtea cuvinte învechite ce au șters de pe ochi Cine le va putea trece

Iubitule, azi nu-ți mai scriu S-a făcut noapte... Nisipul din clepsidră se furișează în mine Și măsoară bătăile morții, mă dezleg la ochi De metaforele impure, tăcute, ce picură Zadarnic la