Niciodată

Ți-ai schimbat puțin stilul în ultimele poezii.Trebuie să mă obișnuiesc cu noul.Mă întrebam dacă e supunere sau dăruire în fața persoanei iubite.*Am să mă fâstăcesc când am să-mi desfac părul*,*Sandalele...precum ai cerut* și deasemeni*poți să îmi despici pieptul...*.Te recunosc oricum.Plăcut mult.

Cu prietenie

Victor

victor, zici ca mi-am schimbat stilul? poemul meu e oarecum explicit,bine ca m-ai recunoscut pana la urma. si mie imi plac sandalele:):)te pup,
mcm

mă bucur să citesc că \"peste 258 zile\" \"vom fi ca două oglinzi față-n față\", că vei lăsa o dâră \"ca un ecou\", \"ca un șir de ciori în așteptarea iernii\".
de multă vreme am remarcat (la tine) acest interior-exterior dăltuindu-se într-un exterior-interior, căutându-se până la eliminarea unei găsiri.
mi-o plăcut (mult) \"chipul am să mi-l așez pe scaun odată cu rochia / sandalele vor avea tocuri înalte așa cum ai cerut\".
frumos.

cu stimă Cornel Ștefan Ghica

sunt cumva sandalele rosii? rochia aceea albastru inchis? iar combinatia dintre bleumarin si rosu e potentata de poseta rosie si accesoriul tot rosu, evident?
ca sa vada si victor ca si mie imi plac sandalele tale rosii :)
printre altele, versul acesta \"chipul am să mi-l așez pe scaun odată cu rochia\" mi se pare foarte bun, e un fel de realitate netrucata, unde n-avem nevoie de masti pentru a fi noi insine.

cornel-stefan,
remarca ta exterior-interior imi da de gandit. mi-a placut ce ai spus.ma intrebam ce mai faci, nu te-am mai vazut.
albert,
:):):)se pare ca sandalele mele rosii si rochia bleumarin nu le-ai uitat:):)si ca fara ele poemul nu ar fi existat.
va mai astept,
mcm

poema scrisa feminin si drept, fara supunere cum se spunea ci cu acceptarea unui destin, iubire ce e acceptata ac ceva ce vi ne de la o putere superioara si care trebuie luata ca atare

voi lăsa o dâră în tine ca un ecou nesfârșit
ca un șir de ciori în așteptarea iernii

mi-ar placea sincer sa stiu ca am lasat si eu o astfel de dara in viata mea, e un fel de cantec de lebada al unei femei, un ecou in fata caruia orice barbat tace si isi sfredeleste sufletul in asteptarea sfarsitului, o intalnire cu o astfel de femie nu poate aduce decat un sfarsit, ce ar mai puetea continua dupa o femei ce isi aseaza chipul pe scaun odata cu rochia, dupa o femeie ce isi lasa pieptul despicat si curat de mana ce va fiabsorbita de coaste..pana si imaginea coastelor mangaiate ma face s ama gandesc la taceri si impliniri ale unei iubiri...raman inconjurata de fumul de tigara din poem, visand la o astfel de iubire

cora,
si mie imi place imaginea evientiata de tine, in sine experimentul e simplu, sa pui doua oglinzi fata-n fata, dar ce se vede e f interesant.aceasta intalnire cu siguranta va aduce un sfarsit, asa cum ai vazut.multumesc de trecere.
mcm

Manuela, aceasta e o poveste trupeasca plina de suflet si inima, poate fi ea si carnala...Uneori carnea doare, dar nu uita si durerea e trecatoare ca si fericirea ca si mastile, ca si trenul asociat cu zambetul...toate, toate trecatoare...

Foarte frumosa asociere de simboluri, toate pe aceeasi tema.

durerea da, e trecatoare, punem un pansament si rana se vindeca incet, incet, imi place sa cred ca trenul va calatori singur pana rugineste si el si se va oprin intr-o gara, ca intr-o inima sa spuna multe povesti.te pup camica
mcm