Carmen Sorescu

ai plecat când m-am trezit nu mai erai brusc un gol în stomac de mult nu mai avusesem senzația de greață am vrut sa vomit m-am aplecat în chiuvetă dar nu aveam vezică biliară nici măcar o

ca de un perete făcut din sticlă/ la început aud mașini plesnind apa pe autostradă/ tot acolo stă îngerul acela despre care-mi povesteai/ pe marginea drumului/ cu rucsacul în spate/ numără vapoarele

mirosul de portocale să-mi intre-n oase pielea s-o desfaci ca pe-o coajă amară pereții camerei să mă-nvelească viscerele să țină loc de șevalet de câte ori înmoi pensula-n inimă geamurile se vor

vreau să fiu iubită simplu pământește atunci când merg pe stradă să mă gândesc la frigiderul fără provizii la supa de ciuperci când vii să mă aștepți de la serviciu să-mi găsesc repede biletele

scaunul de lângă mine este gol nu doar aici în tren în general locul de lângă mine este gol sunt amanta perfidă cu lacrimi de sare călătoresc doar cu bilet plătit întotdeauna este o experiență de

ziua de azi o rup în câteva bucăți ca pe o filă A4 pe care am scris doar prostii închipuiește-ți că m-ar fi putut ține în viață e un joc dublu oamenii sunt speriați mi se întâmplă același lucru

ai un ritual aparte când începi să scrii te speli pe mâini de fiecare femeie pe care ai atins-o îți întorci inima pe dos ca pe un buzunar să fii sigur că e golită pui un CD cu Wagner de obicei

sunt un personaj femeie expediat într-o cutie cu panglici roșii am câteva dezacorduri între viață și moarte dar în rest funcționez bine în cartea tehnică vei găsi o rubrică aparte despre cum

când l-am văzut prima oară trecea strada pe roșu eu de partea cealaltă îl așteptam bănuind că numai el s-ar arunca așa nebunește înaintea mașinilor ne-am îmbrățișat ca după cea mai lungă

cândva erai orașul meu subteran te ascundeai de intemperii, de războaie când proviziile se terminau mușcai direct din mine până venele s-au erodat, nu de vreo afecțiune ci de o boală cronică cu

Când am auzit titlul foile mi-au căzut. M-am aplecat dupe ele și am revenit cu răul pe care îl dă orice aplecare în mine ori de câte ori sunt pusă într-o situație stranie. Ar trebui să fiu sinceră

degeaba am desenat cu ruj pe fereastră sinceritatea viscerală să o vezi de câte ori treci sunt multe inhibiții la pragul de ușă între mine și lume este o beznă acută azi aleg să stau acasă

când te desparți de o femeie care te iubește e ca și cum te-ai despărți de o zi toridă puțin bronzat, puțin ars pielea are încă ruj persistent până acasă lumea te privește complice apa rece

doar câțiva biscuiți, ceașca de cafea încerc să mă trezesc cu genunchii lipiți de bărbie trec prin mine aburii tăi oasele mele de copil se duc departe rămân singură iar lumina artificială cade

doar câțiva biscuiți, ceașca de cafea încerc să mă trezesc cu genunchii lipiți de bărbie trec prin mine aburii tăi oasele mele de copil se duc departe rămân singură iar lumina artificială

când ne întâlnim în fugă pe scara blocului tu grăbit să ajungi la serviciu cu un plasture pe slăbiciuni eu grăbită să plătesc întreținerea cu pardesiul petecit în stări confuze ne cunoaștem

trupul tău e o cameră bine antifonată singur între patru pereți un fel de pușcăriaș anonim cu semne crestate pe mâini venele pe dos ștreangul un fel de lustră ține de urât de câte ori ridici

în tine locuiesc câțiva oameni de câte ori trec pe strada ta văd doar unul singur cum stă la fereastră inocent desenând pe geamurile aburite cercuri în care nu se ascunde ci